”ANATOMIA UNUI IDEAL - Poezia anilor 2000” Mariana Moga Cristina Ștefan – Poezii

 

”ANATOMIA UNUI IDEAL - Poezia anilor 2000”  Mariana Moga

Cristina Ștefan – Poezii

 

Întuneric

în dimineți crescânde

paznicul a părăsit

turnul porumbilor

câinele negru a murit

și pasărea din magnolie

nu mai cere mâncare

toți ochii au orbit

toate gâtlejurile

scot numai aburi otrăviți

nu mai spunem mamă, tată...

 

Cerul scutură sloiuri de cuvinte

și lui martie

nu i se-ntorc corăbiile

de parcă ar fi o iubire

pierdută...

 

***

 

Stau...

stau pe scaun lângă fereastră

Plouă. Lacustră.

Coțofenele-s  în frac  pe gard

liniștite.

Îmi dau porția de tăcere

de la ploaie.

Niciun apel

nicio muncă

vag zgomot de mașini în fundal

ca și cum oamenii se mai mișcă

pe niște continente liniștite

care tac de boală

care tac de frică

să vină la locul lor vechi

într-un singur pământ.

 

***

 

Sunt niște nopți de frig vaccinate.

Mouse-ul trece apatic

el citește, el șterge, el înțelege.

Niciun golden buzz

pe direcția tratamentelor ucigașe

tuburi de oxigen

pentru 3 zile agonice

Eu sunt aici, ei au murit mulți.

Îmi repet prezența pe caietul dictando.

 Se înregistrează respirații

și nu mai știu dacă e spațiu vital sau vid

potrivit whats up doamna cu claritromicină

vindecă iluzii

și eu fac pași de frig între camere

clari, clari, clari

pentru fiecare plecare.

 

***  

De când a murit câinele Jacques

pământul de sub nuc

s-a vălurit ca pătura

cu care l-am învelit în suferință

Diminața, ceilalți doi cîini

Aleargă într-acolo, amușină

și revin pe alee șchiopătând a tristețe

apoi intră singuri în padoc

neavând pe cine să mai latre...

când pleacă un om nu șchiopătează nimeni

doar monitoarele tremură puțin.

Dai search și vechile amprente

se bagă în față

fără opțiunea  history activată.

nu se întâmplă nimic nou

tot ce s-a putut întâmpla

a fost deja arhivat

ca-ntr-un viitor trecut.

 

Cristagmă

 

De primăvară am deschis fereastra,

pe plasă o viespe tatona găurele

cum ne-nvăța la lucru manual

cu acul ajurul

în sus, în jos, rotire, privindu-mă atent,

antenele vibrau a căutare

aveam răbdare...ce-o fi vrând?

să intre-n casă, să mă-nțepe?

sau poate chiar să mă ucidă...

o enervau obstacolele, le număra

cu multele-i picioare și acul pregătit.

se îndreptă  spre cantul plasei

aproape de intrare...de parcă ar şti

că-mi ţin de multă vreme inima închisă

la câte viespi m-au torturat

naiva oamenilor însemnaţi

de ură, de venin, de-otravă

viespile tot găsesc o breşă

să-şi împlinească menirea lor.

aşa iubito?

ia un bobârnac!

Eu nu ucid corola de criminali

ai lumii

 

 

***

 

nimeni nu cântă

nu mai cântă nimeni

sunt zile aspre de frig

 

despărțirile nu au îmbrățișări

și-n jur nimic

 

ne știm muritori

cum primăvara e vinovată

de manevre ostile de timp

niște flori

s-au pierdut în noapte

sau prin abatorul de vise

unde nu mai cântă nimeni

 

Pan/de/mic

 

Mergea,  micul Pan

pe poteci ascunse

cântându-și doruri de oameni

cum numai zeii…

Fascinante poteci…pot fi drum

de om singur, îngust,

printre  ierburi

sau cărare de-un pas,

uneori întreruptă deodată

și micul Pan știa să umble

pe cele tainice,

prin spatele grădinilor unde ivesc scaieții și pelinul

ori cele pe vârful de deal șerpuind

printre tufe de flori, lobodă sălbatică și galbenul torțel.

Știa micul zeu cărări de munte prin piatră

coborând sinuos înspre brazi

altădată cu scări suind piscul…

Pan, de mic, a iubit drumurile spre oameni.

Drumuri de gânduri aceste poteci

urmărind firul timpului

și numai singur s-a aflat în meandrele lui…

Fascinante poteci…însingurate ca dorul îndelung șlefuit

și Pan a fost primit

de comorile verzi de pe margini

de râpele sterpe,

de stânci ascuțite…de oglinzile lacurilor lucitoare

și a mers el și a mers pe urmele lăsate de dor

pe cărări de memorii

dar oamenii nu l-au zărit

nu i-a găsit nicăieri.

La capătul cărăruiei a stat pe un trunchi

 a compus la naiul său

un recviem și l-a trimis către oameni.

Plângând…

 

 

 

 

 

Timpi

 

azi folosesc niște cărți

ca pe anagrama emoției

scriu pe pagina întâi

un semn de aprilie

știu că nu va veni

ca-n alți ani

doar au fost prevestiri

dinainte de a fi

mor atât de mulți

se duc

în paturi albe de aripi

încât doar veșnicia iernii

va mai putea citi

nevăzutul, nerostitul, neauzitul

 

 

 

să fii un nimeni

printre confrați

sau printre ai tăi

e o cruntă pedeapsă a umbrei

ca și cum soarele

întâlnește vid

nu are obstacole taie

ucide desființează

spre ardere

nefăcând umbră

tu nu exiști

în pofida luminii atotcântată

rămâi al întunericului

 

 Cristina Ștefan, Bacău, România, Str. Aleea Ghioceilor nr3, bl A1/1, sc A ap 10. 0724244002

Citat: E-o lumină

sumbră și înecată

de nori

ploaie de tiraje mari

cu inimă neagră

menhir...narativ.