Poezie Cristina Ștefan

 tempera cu arţari

erau anii cuminţi

şi în culori plumburii

îţi scriam poezii pe caietul de mate

prin oraş trecea un aer visător

cu întâmplări

fără o dată viitoare

parcul mereu ne-a ştiut

melancolici pe-alei

eram spiriduşi

sau aripi de colibri

zbătând primăveri

cu ochi verzi de desiş

erau anii nostalgici

mai importantă

era atingerea genelor tale

decât orice război

transformare sau furtună de zare

erau ani fericiţi

de-atunci cumpăr timp

şi îl vând în promoţii absurde

le preumblu prin parc

murg bătrân la carul cu stele

sub arţari scorburoşi

pe locul primului sărut

e o tonetă cu mărunţişuri

prin geamlâc ne mai vinde

gânduri rebele

Volum Lumea de rezervă. 2020 ArtBook

Noiembrie 

Un alt noiembre scorpion va vântui

Să-nfrunte aprig frunza

Topind nervura când un nume astăzi nu-i

Decât în vatră spuza...

 

L-aştept cu ace cânepii în brumă

Nelinişti să-nsomneze

Prin gânduri aspre, în cântar de humă

În frig să se cuteze.

 

 

Silabisesc molcom cuvinte calde,

Canon de august dus.

Pe-un portativ încearcă să mai scalde

Trei note sol-mi-do-n apus...

 

Acord crepuscular pe frunzele vertebre

L-ai intonat în anii goi

Leitul motiv sau un motiv noiembre

Acoperind sărutul

Dintre noi...

Volum În umbra lui Sisif, Rovimed, 2010

Ea

Ea este sufletul terestru al ierbii

în care condurii patimilor lui

se afundă universal şi genetic.

 

Ea îl iubeşte cu verdele viu...

 

Ea este membrana chemărilor lui

în puritatea ne’nţeleasă a ecoului

lovit de stânci, de scoici, de albastru...

 

Ea îl iubeşte cu transparenţa ei fulguită.

 

Ea este ochiul de lumină al curcubeului

solar, întors în torţa de beznă a răsăritului.

 

Ea îl iubeşte cu atotcuprinderea ei.

 

Ea este imemoriala amintire

A îngerilor agăţați de somnul scoarţei...

 

Ea îl iubeşte cu visele păsărilor.

 

Ea este litera râului de nisip

În pagina scrisă a pietrei de lună.

 

Ea îl iubeşte cu sfărâmarea fiinţând vers.

Volum În umbra lui Sisif, Rovimed, 2010

O poză cu bătrînii toamna

Cu chip de cărărui şerpuitoare Şi mâini asprite de deşertăciuni Privesc cu ochii stinşi la ţărm de mare, Spre lutul anilor clădind minciuni.   Şi-au făurit castele de nisipuri În toamne lungi,  din ploile
funeste Lăsând în urma lor vechile chipuri Pe când an după
an se-nchid ferestre.   Sunt singuri,
tac şi plâng, păşesc pe soartă Iar frigul cuib în oase se adună. Nimeni pe prispă nu-i, nimeni la poartă Nu-i glas de: - Mamă, tată, sara bună!   Stau liniştiţi, ascultă glasul ploii Şi se gândesc la vremile apuse Nu ştiu dacă şi mâine-n vârful clăii Vor mai fi stele cu lumini aduse.   Cât aş mai vrea să dau în lături poarta Şi să-i găsesc sub măr spunând poveşti Să-i strâng în braţe, să le legăn soarta Şi să-i sărut pe mâini împărăteşti.

Volum În umbra lui Sisif, Rovimed, 2010

foto Jamie Heiden