”ANATOMIA UNUI IDEAL - Poezia anilor 2000” Mariana Moga Cristina Ștefan – Poezii

 

”ANATOMIA UNUI IDEAL - Poezia anilor 2000”  Mariana Moga

Cristina Ștefan – Poezii

 

Întuneric

în dimineți crescânde

paznicul a părăsit

turnul porumbilor

câinele negru a murit

și pasărea din magnolie

nu mai cere mâncare

toți ochii au orbit

toate gâtlejurile

scot numai aburi otrăviți

nu mai spunem mamă, tată...

 

Cerul scutură sloiuri de cuvinte

și lui martie

nu i se-ntorc corăbiile

de parcă ar fi o iubire

pierdută...

 

***

 

CRISTINA ȘTEFAN- GEOMETRIA PRIMĂVERII

 

CRISTINA ȘTEFAN- GEOMETRIA PRIMĂVERII

                 

Geometria primăverii în poezia Adrianei Butoi, în cel de-al patrulea volum al său de versuri, este chiar imaginea căderii drepte  a cuvântului în poezie. Perpendicular pe primăvară exprimă acel lirism propriu vocii poetei, direct, limpede, fără sofisticări inutile, fără dantelării, dar cu impact major metafizic și existențialist. Ea vine „cu propuneri realiste /fie că se poate /fie că nu /.

Poezia sa este un manifest care îndeamnă la clarviziune :     

„ia-o de la capăt/ poți să începi cu monotonia cafelei de dimineață /cu ziarul online/ muzică faină/ poezia ta/ și recompune-ți visul/ desenează-ți/ muntele / continentul / planeta albastră/ nu uita creioanele colorate ”

 

Perpendicular pe primăvară este un jurnal poetic în care Adriana, cea cu privirea limpede, își scrie sentimentele, anotimpurile, dezamăgirile, admirațiile, într-o dublă expunere : existențialism și textualism. Nimic redundant, într-o retorică foarte convingătoare, anulând plictisul cotidian sau găsindu-i veleități de forță, poeta expune o stare permanentă de activitate, de formă în mișcare și de intelect practicant relevării prin cuvinte. Sinele său are înțelegerea dreptei perpendiculare, acel unghi perfect pe un alt plan: „din miere/ din pelin/ sunt doar ce pot să fiu/și spun/nu e puțin/” . Poate că didactica practicată în atâția ani i-a adus această înțelegere optimă a lucrurilor văzute sau nevăzute, ale gândurilor și sensurilor vieții. Poezia Adrianei este împotriva ambiguității, a sensurilor interpretabile, aici nu există imprecizie, exact ca în geometrie, lucrurile, formele, unghiurile de vedere și stările sunt clare : „Nu vreau doar rânduri printre rânduri /”

Dar nici pe departe nu vorbim despre un exercițiu prozodic, ci de unul cu un lirism la vedere pentru că, nu e așa ?, Solomon Marcus a demonstrat adeseori că  „Poezia şi matematica sunt surori în aceeaşi paradigmă culturală”.

Și găsim sintagme noi, lirice, în estetica proprie a Adrianei Butoi:

„liniștea obișnuinței/ uite/ soarele/ așteaptă aceeași dimineață/” ;

 „de multe ori așezăm luna/  la loc de cinste / pe scaunul cel ales/ să fie numai pentru cei ce știu a rosti/ sensul lumii/” ;

„fără îndoială/ există o clipă între lumi/ clipa care face diferența/ e posibil să existe și secunde între culori ”.

Tema principală sau firul roșu al întregului volum este una remarcabilă în unitatea poeziilor, acum, în sens filozofic, demonstrând complementaritatea dintre adevăr și pasiune. Ambii termeni sunt definitorii acestui scris. În moduri diferite, poeziile fac apologia adevărului, a realității, prin prisma contemplației lumii în care trăim, fără lamentări sau frustrări, dar cu imbolduri mobilizatoare. Astfel, realizez că, după experiența acumulată în primele trei volume, Adriana a pășit pragul cunoașterii de sine prin scris, și acest adevăr se întrevede la fiecare poem. Mi-aduce aminte de Principiul poetic al lui Edgar Allan Poe și în context, ne-a definit Matei Călinescu acest considerent în prefața volumului amintit:

„Adevărul și pasiunea ( unul fiind satisfacția intelectului, cealaltă constituind mobilul inimii), fără a trebui în chip necesar eliminate din poezie, trebuie subordonate țelului suprem: producerea acelei stări inefabile de elevație spirituală…”

O definiție mai exactă nu aș fi putut da stării mele de cititor în urma lecturii noului volum al Adrianei Butoi.

Adriana bate perfect pe trambulina meditației, își ia avântul perpendicular și astfel, reușește să transforme însuși cuvântul în ființă ontologică, la rang de spirit elevat.

„Perpendicular pe primăvară” merită un drum plin de cititori!

 Cristina Ștefan, 11 aprilie 2022

 

 

Donatorii de suflete – Lucian Strochi

 

Donatorii de suflete – Lucian Strochi

 

   Am citit consistentul roman „Donatorii de suflete” al lui Lucian Strochi, nu prin prisma revendicării  unui premiu important, cel de PROZĂ, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău, 2022, ci din curiozitatea de a afla ce înseamnă un „donator de suflet”.  Există așa ceva? Este posibil ca într-o lume imundă, a urii și războiului, a crimelor și violenței, a idioțirii speciei noastre umane, să mai poată exista oameni care să doneze suflete? Desigur, e o metaforă, mi-am spus... o utopie poate. Sau, probabil, este dorința autorului către cititori, și iar ar fi de suspiciune. Sufletul e unic și irepetabil, am învățat, noi creștinii ortodocși. Oricum, ar fi un demers foarte dificil.

La finalul lecturii cărții, trebuie să meționez că este tipărită luxos, pe foaie velină, cu font pitic, dar bolduit, cu o grafică artistică, în alb-negru, aparținând lui C.I. Prisacaru, la Editura Papirus media, fiind recomandată de Societatea Culturală „Clepsidra”din  Roman, preot Cornel Paiu. Are 555 de pagini și au scris laudativ despre volum Petruș Andrei, care îl și povestește detaliat, Petre Isachi, Lucian Arvătescu, Ioan Culiță Ușurelu, Alexandru Râpeanu, ș.a.

Așadar, spuneam că mă îndoiesc să existe donatori de suflete și de aceea am lecturat romanul în toată consistența lui. Nu voi povesti, nu voi relua narațiunea despre viața tulburătoare a Părintelui Ștefan, dar am început lectura cu prejudecata că vorbește despre un  Rémi din Singur pe lume ( Hector Malot) redivivus, român, crescut la orfelinat și devenit preot cu mare har, azi, în zilele noastre. Un copil orfan cu o poveste pentru adulți. Sigur este un roman de inițiere, căci copilul Ștefan crește, învață la seminar, apoi la facultatea de Teologie, devine preot, și se confruntă cu adevărate tragedii.

         Peregrin printre mituri străvechi (androginul, peștera lui Platon), superstiții, fenomene paranormale și crunta realitate a actualității noastre, jocul naratorului/naratorilor atinge vectori foarte diferiți și nu numai literari. Uneori, la lectură, am avut impresia că firul roșu al narațiunii este lăsat deoparte pentru îndelungi informații de specialitate cum ar fi materiile predate la seminar și la facultatea de teologie, procedura medicală în detaliu a transplantului de inimă cu termenii medicali specifici, sau, am zis,  sunt necesare aceste incluziuni pentru a nuanța personalitatea preotului Eugen Ștefan...

Nimic nu este superficial în sugerarea portretizării acestui personaj excepțional și cum era de așteptat, credința ortodoxă îi este rama, chiar dacă erudiția Părintelui poate face comparații, studii, cu alte credințe de pe mapamond. Este aici o căutare permanentă a iluminării, a căilor de devenire spirituală, lumina sufletului dăruită fiind tema principală.

Povestea/poveștile de dragoste au ca matrice miturile grecești Eros și Thanatos, iubire și moarte, personajele devenind aceste simboluri dincolo de acțiunea în sine a romanului, dincolo de întâmplările dramatice povestite, naratorul fiind când intradiegetic, când extradiegetic, iar ele, femeile implicate, se schimbă de la Ștefana, „cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată”, la o altă Ștefana, studentă la medicină și se căsătorește cu Taisa, cu care are un copil, fetiță, Paraschiva -  vor muri amândouă într-un tragic accident.

Personajele feminine apar cumva complementare, unite într-un același simbol feminin etern al jumătății masculine, al principiului yin și yang ca să culmineze cu povestea Mariei ( nume predestinat, de credință) care prin moarte îi dăruiește inima sa, într-o operație de cord transplantat în realitate. Metaforic, este împlinirea mitului androginului. Pe nesimțite, acțiunea romanului se estompează, de aici lăsând loc altor povestitori și altor întâmplări, de data aceasta ale autorului, autobiografice, sau despre el.

Urmează, apoi, mai multe povestiri, unele fanteziste, altele lirice, toate trecute prin filtrul personajului principal, altminteri unitatea romanului ar avea de suferit, dar sunt relatări auctoriale, ceea ce duce la ideea că întreg romanul are experiența personală a autorului. Și sufletul său. Și astfel se realizează complexitatea spirituală a personajului. Personajul donează sufletul său autorului, nu-i așa că este performant?

Ar fi:

- Un vis pandemic finalizat idealist;

-Legendele Tulcii și Dunării ( inspirație este uciderea balaurului de către SF. Gheorghe);

- Despre Sf. Eugeniu, al doilea nume de botez al Părintelui;

-Despre lepră, în sec XXI, aidoma celei biblice;

-Un alt narator, despre arderea unei biblioteci;

-O sumă de 608 aforisme și pagini de poezie, multe sonete;

- Un dialog cu Dumnezeu;

Explicația vine la pag 297: „Sufletul meu s-a născut într-o bibliotecă (...). După ce a rătăcit în trupul lui Ștefan și l-a părăsit arareori, sufletul a căutat să ajungă la locul nașterii.” Așa realizăm că personajul principal nu este Părintele Ștefan ci sufletul său, devenit autor, iar narațiunea, biografie. Cel care hoinărește prin timpuri diferite, prin marile biblioteci antice, prin cea din Alexandria, cea din Ninive, amintind, în acest maraton al cititorului, de tăblițele de la Tărtăria și descoperirile de Vadu Rău. Printre biblioteci și cărți, un frumos  capitol, sufletul-personaj călător se autocunoaște în locuri biblice, în sanctuare, realizând o cosmogonie a iubirii de carte, o simbioză a minții cu trecutul istoric al cărții și cu continuitatea ei eternă.

Spuneam că nu voi povesti, dar este o carte de poveste. Cuprinzătoare, interesant stratificată, o biografie, de fapt, romanțată, în cele mai diverse stiluri literare, eclectică, facilă la citit deși imensă, cu un limbaj asimilabil lesne, fraze scurte, ton inocent. Este un vernisaj de cultură, pentru că sufletul-personaj transmigrează în multe (toate?) mari personalități ale omenirii și în locurile nodale de cultură ale existenței umane.

Dacă ar fi să găsesc un punct culminant ar fi unul subiectiv mie, anume ar fi transmigrarea acestui suflet universal în însuși Iisus Hristos. Nu, procedura nu este una apocrifă, nu în sensul lui Dan Brown &comp. Iisus Hristos își spune El Însuși povestea vieții, a răstignirii și a Învierii, cu lux de amănunte și de argumente...Îndrăzneț? Prea mult? Surprinzător, judecând această metempsihoză cu termenii religiei ortodoxe, în critica acestei teorii budiste.

Dar concluzionez că această citadelă a scrierilor autorului a fost scrisă cu entuziasmul unui erudit, într-o cascadă de relatări cuprinzătoare celor ce nu pot fi cuprinse într-o singură carte. Așa a lucrat Lucian Strochi: un univers într-un suflet și ni l-a donat. Dacă a realizat marea și unica faptă, vor decide cititorii.

 

Cristina Ștefan, 8 nov. 2022

 

 

 

Iarna la noi...

 

cuvinte trecând

culoarul de lumină înghețată

trec prin stufăriș

 opacizate de ger

undă sclipind zăpada

static provizion

de meditații

cu  cer reversibil

ay, cassioppeia!

steaua gândului cu anii mării se face uitată

când cu tablourile lui aivazovski

când cu epilogul vama veche

și tălpile încrețite de nisip

ce legătură între ridurile mării

și cărările făcute de picior omenesc

ce legătură între cititul colinelor de pe nori

și pașii mici înfipți în colb

ici-colo ici-colo

tălpile textului au uitat

desenul acela întortochiat cu meandre

vesele subțiri adânci

deși n-au o destinație precisă

mi-asigură realitatea

dar nu mai dansează

bat ritmul sistolic al ploilor de gheață

conturate-n lumini

31 dec 2021 Cristina Ștefan

 

Crăciun 2021

 Crăciun 2021

A nins astă-noapte

cu pulberi de stele

Colinde, copii, bucurie!

Iisus a venit iarăși om

cu blânda-i privire

să ne facă mai buni

și criști să ne creștem copiii.

Ne vorbim în luminile cetinii

și-n rugi de iubire.

A nins astă-noapte

cu liniști de Crăciun și-n suflet,

cu albe iertări...

A nins și toată zăpada

s-a strâns în globul meu argintiu

pe care mama l-a așezat în brad cândva.

Îl privesc lângă un înger

și-l văd stea

pe-un cer de magi

adus în casa mea...

A nins...Iisus.

330Rodica Dascalu, Mustaria Lui Dan Perşa şi alţi 328

97 comentarii

Îmi place

Comentează

Distribuie

ANTOLOGIE DE POEZII DE DRAGOSTE - ANGELA ANA GRĂDINARU

 

ANTOLOGIE DE POEZII DE DRAGOSTE 

Ana Angela Grădinaru – Această iubire!

CITESC de ceva vreme, dar scriu în ultima zi a anului 2021 despre frumoasa carte, ca un ecou peste necazurile anului, ca un răspuns la rugile către Dumnezeu: Volumul ANTOLOGIE DE POEZII DE DRAGOSTE – al doamnei ANGELA ANA GRĂDINARU; apare la Editura NORD SUD ÎN 2021. O antologie cuprinzătoare nu numai poeților contemporani, ci și prieteniei între scriitori. Minunată muncă a minunatei familii Grădinaru! Le sunt recunoscătoare pentru includere împreună cu scriitorii băcăuani Dan Perșa, Dan Petrușcă, Andrei Dârlea, dar și cu mulți, mulți prieteni!

Dan Grădinaru, profesorul universitar filolog care mi-a dedicat o istorie a literaturii spune despre carte: „UN MOMENT DE SATISFACȚIE ÎN FAMILIE. Tocmai a sosit vineri de la tipografie cartea Angelei: ”Antologia poeziilor de dragoste în principal, pe care le-am citit în ultima vreme”, în ”ultima vreme”, adică în anii pandemici, anii 2020 și 2021. Volumul conține 101 poezii de la 101 autoare și autori de la Dora Pavel la Toni Chira și este însoțit de minunata prefață a lui Christian Crăciun.”

Cristian Crăciun: „Doamna Angela Ana Grădinaru a ales grădina fără ziduri a Facebook-ului din care a cules textele, și-a impus o limită strictă: un autor, o poezie, 101 poeme, deci un fel de sondaj par hasard. Și o temă, cea mai dificilă pentru că fiind cea mai prezentă în poezie dintotdeauna: iubirea. Ne atrage astfel implicit atenția de câtă poezie/ literatură circulă dincolo de cărți, în mediul electronic. Formidabil este că imaginea finală are un aspect rotund, divers, bogat și incitant. Îți poți face o idee fidelă despre starea poeziei românești de azi parcurgând aceste excerpte. Autorii sunt ordonați după data de naștere, din 1946 în 2003.”

Așadar, o prezentare succintă a realizării acestei cărți și acestei iubiri: iubirea de poezie, iubirea de poeți, iubirea de iubire… Ce poate fi mai frumos de sărbători? Ce poate fi mai lipsit de critică și de percepte estetice când ea însăși, iubirea, este de neîntinat cu cuvinte?

101 de poezii despre iubire în anul pandemic 2021, anul urii, dezmățului protestatar, al dezbinărilor și frustrărilor, anul schimbărilor și ale urletelor de libertate. A scrie despre iubire cu iubire în acest an este un act formidabil. Și de neimaginat! Tema iubirii, poate cea mai consistentă în literatură, începând cu Cântarea cântărilor, Epopeea lui Ghilgameș sau Ars amandi a lui Ovidiu, a dat posterității capodopere și, iată, rămâne vie și în contemporaneitate. Expunerea scrierii despre iubire în ordinea crononologică a nașterii autorilor vine să nuanțeze îndelungata lucrare a acestui sentiment, dar și menținerea ei la prezentul continuu. Cred, după lectură, că volumul mai ilustrează ceva important: dincolo de ani, de vârstele autorilor, iubirea rămâne o „tânără leoaică” și ne descoperă sinele dintotdeauna, trăirea și scrierea iubirii fiind drum inițiatic.

Dora Pavel, din Deva, n 1946, deschide volumul cu niște mimi senzuali. Valeriu Mircea Popa, din Timișoara, n 1947, consideră că poate dragostea e un drog: „ un bărbat și o femeie/ dansau îmbrățișați/ fiecare privind întunericul/ peste umărul celuilalt.”

Născuți în prima jumătate a secolului trecut, poeți despre iubire vin în cuvinte: Ana Pop Sîrbu, Timișoara, n.1948, „Un miez de piatră/ pe care adoarme o porumbiță”, Constantin Pricop, din Piatra Neamț, n.1949, „ o privesc cum ea privește/ ea își privește palmele”, Ion Petrovai, din Maramureș, n. 1949, „Zăpezi stelare/ Cad peste tine, iubito”, Ștefan Jurcă, din Arad, n 1949, ”Sosit-a calul dalb înzăuat/ ducea zeița-n spinare”, Vasile Morar, n.1949, Maramureș, „Când treci, frumoasa mea, pe bulevard,/ mușcatrele-n balcoane/ își pun fitil și ard”.

Născuți în deceniul 1951-1960, poeții selectați în antologie au parcă nostalția stănesciană la bordul iubirii, accentele sunt stelare, cosmice:

Călin Ghețu, Buzău, n.1951: „navigând în noapte asemenea/ unei imaginare corăbii înflorite/ peste nisipurile dunelor mișcătoare”.

Viorica Răduță, Buzău, n.1951: „mama desface piele/ vântul are față de om/ are capete, spune”.

Aurel Pantea, Mureș, n. 1952: „În noaptea asta, ea pe toți i-a înnebunit/ sub lampioane era atâta pustiu,/încât nu încape nicio viață”/

Ioan Moldovan, Mureșenii de Câmpie, n. 1952: „Nici amețit, nici treaz, nici dus cu pluta/ și nici măcar un pic mai demn – un tăietor de unghii/ și, hai s-o spun- lăuta-mi/ nu-i altceva: doar lemn! Doar lemn!”

Nichita Danilov, Suceava, n.1952 . „Vorbind, ne imaginam un loc/ în care sufletele se transformau în trupuri/populând de data asta spații imense, străine.”

Ion Cristofor, n.1952, un poem dedicat lui Geo Vasile: „Și ca un fluviu năvalnic ne purta vîrsta pe aripile, pe valurile ei/ și ca un fulger dragostea ne lumina sub lumina verde a lunii”.

Spiridon Popescu, Gorj, n 1952 o baladă iar Andrei Zanca, din Sighișoara n.1952, cu un poem lung fără titlu, publicat în România literară.

Victoria Milescu, n 1952, Brăila, scrie „În cel mai prietenos oraș”, iar Viorica Ionescu, n.1953, din București: „Când nu curg peste mine/ Rîuri de lapte sălbatic/ Capăt un simț îm plus care mă decojește”.

Anul 1953 mai este reprezentat de poeții Liviu Antonesei, Călin Vlasie, Constantin Pădureanu, iar anul 1954 vine cu Octavian Soviany, Dan Petrușcă, Bacău: „Apoi a venit și ea/ bătând la ușă destul de tâtziu/ ci încetul să mă transforme/ din tată în fiu”, Liviu Capșa, Oltenița, Radu Sergiu Ruba, Satu Mare, Valentin Vâlceanu, Slatina, Cristian Teodorescu, Mangalia. Ion Mureșan, n. 1955, Cluj: „Ea este verde și amară/ Ea este foarte blândă, foarte frumoasă și foarte periculoasă/ Cetățeni, n-o lăsați să iasă din casă/”

Dorin Popa, n.1955, Botoșani: „cînd te-am întâlnit nu aveam nimic, nimic, dar ca în povești am putut să pierd totul/”

...Și putem continua până la 101 de poeți care au scris în ultima vreme despre dragoste pe Facebook sau în reviste, pe diverse site-uri literare. Dar anul nașterii poate rezolva numai ecuația timpului care atunci când vorbim despre iubire are multe necunoscute, dar o singură rezultantă: eternitatea. Dincolo de ani, de stil, de experiență, poeții scriu în continuare despre sentimentul arhetipal care ne face oameni, care ne face să aparținem umanității evoluate. Și interesant în parcursul cărții este că nu vorbim numai despre erotism, nu! Vorbim despre iubirea globală, ca sentiment atotcuprinzător: iubirea de Dumnezeu, de mamă, de tată, de copii, de bunici, de prieteni, de viață, de locuri – iubirea ca factotum lumesc.

Sunt nume sonore, atât în literatura elitistă cât și în lumea poeziei on line: Ioan S, Pop, Ovidiu Pecican, Alina Hucai, Adrian Alui Gheorghe, Iulian Boldea, Vasilisia Lazăr Grădinaru, Luminița Zaharia, Ancelin Rosseti, Simona Popescu, Dan Perșa, Svetlana Cârstean, Doina Popescu, Felix Narcis Nicolau, Ofelia Prodan, mai tinerii Alexandru Ovidiu Vintilă, Radu Vancu, Gabriela Gheorghișor, Andrei Novac... nume cunoscute, poeți îndrăgiți și de aceea cartea Anei Grădinaru este un summum de prezent liric expus într-o aceeași simeză: a poeziei bune de dragoste.

Splendid poemul Svetlanei Cârstean! Citiți-l pe bookaholic,ro, e postat în 2018, cu titlul Sînt în pericol.

Și ajungem la anii de naștere din secolul XXI, după anul 2000, când, ce bine, Doamne!, se scrie despre iubire, curat, autentic, și nicidecum cum spun răutăcioșii că ar fi limbaj stradal, pornografic, dezmățat. Nu! Se scrie într-o estetică personalizată remarcabil: Toni Chira, n.2003 la Dej: „Când va veni luciditatea ne va găsi nepregătiți/ Când mă apasă și mă doare./Când distanța și cortina/ Dispar de la bun început/ Îmi amintesc stropii minusculi/ Pe sub care abia se mai vedea ploaia/ spațiul intim/ în care nu am existat niciodată/”

Andrei Dârlea, Bacău, n 2003: MERGEAM: Mergeam/ triumfător /târâș/ ca un soldat/ pe-al tău trup/ căutam/ tot felul/ de miresme/ de-al tău/ perfect parfum/ înghețat/ pictam cu foc/ portretul artistului/la tinerețe/” Bravo, băieți! La mulți ani, iubirii!

Cristina Ștefan, 31 decembrie 2021, citind despre iubire. Această iubire!

Vezi statistici

Impactul postărilor: 62

10Rodica Dascalu, Alina Hucai şi alţi 8

2 comentarii

1 distribuire

Îmi place

Comentează

Distribuie

Dl Dan Grădinaru - Antologie Gaudeamus - VERSURI TRIMISE 

O antologie cuprinzătoare nu numai poeților contemporani, ci și prieteniei între scriitori. Minunată muncă a minunatei familii Grădinaru! Le sunt recunoscătoare pentru includere împreună cu scriitorii băcăuani Dan Perșa, Dan Petrușcă, Andrei Dârlea, dar și cu mulți, mulți prieteni! Felicitări cu drag!

 

Cristina Ștefan

oximoron

 

 

pe strada Bucium o fetiță se joacă

numără pietricele lângă o cruce albă de marmură

e veselă și așază în cerc piese mici și eterne

cum râd visele fetiței părăsite

 

alt loc sub Cassioppeia

ea iubește prima oară

împrăștie nori de zăpadă pe aleea din parc

pe care el o numea a fericirii

și crede că-l topește când între pleoape

când într-un lied fata părăsită

 

femeia naște prunci frumoși

bucuria cuvintelor de botez

urcă-n al nouălea cer

și mama părăsită

strânge din pumni și din buze

culorile unei vieți perfecte

 

pe-un deal bătrâna cântă cuminte

înconjurându-și chipul uitat

cu pașii pe stele

cu umbra unui zâmbet voios

părăsindu-se-n sine

 

 

ab urbe condita

 

 

oraşul cu plopii balans

între străzile verzi

plumbuieşte fotografii

în pereţii caselor vechi de la gară

plouă

şuieră trenuri golite

de furnici şi păianjeni

prin pasaj miroase a râuri mucegăite

în parc

recensământul statuilor aplecate

a eşuat printre bălţi şi melci

dar liceul bacovian

nu s-a schimbat

oraşul melcilor de mucava

îşi încape nervii

între malurile mării de vânt

fata aceea cu părul val negru

a ieşit de la şcoală

de pe cap

îşi scoate grăbită pamblica albă

şi aleargă spre parcul libertăţii

îi recunosc fluturarea servietei

pe care scrie cu roşu robert redford

am ajuns pe aleea ascunsă

 

 

 

tu, blondule, îmi iei servieta

şi-n cealaltă mână ai o floare de castan

mă săruţi şi eu îţi leg la gât pamblica albă

în oraşul cu plopi

melcii târâie ploi

pe străzile de la gară

 

 

În vizită la vremuri

 

 

Nu, nu cunosc,

nu stă nimeni aici!

În umbra mea

o dâră lentă

se deduce până la tine

fără imaginar

secată de oase.

Nu, nu ştiu, nu a locuit aici!

Poate câteva secole în urmă

a fost un tablou la mansardă

un bărbat cu nas de grec

i se vede profilul

pe peretele răcorit dinspre nord.

Nu, nu mai insistaţi, nu-mi amintesc!

Nu deţin dosarul existenţei

acelui pat din pod

în care tu ai hrănit

călătoria cu ochi pătrunzător

spre clopotul

bătând a moarte

sau a cuib de berze

Nu, nu am timp, vă rog, plecaţi!

Lăsaţi o carte de vizită

pentru zarea viitoare a clipei