lerui casa
anul
ăsta n-aş mai pleca
să
colind
aş
rămâne printre obiectele mele
tot
n-au fost colindate vreodată
o să-i
cânt pianului un lerui ler
şi
perdelei o veste minunată
anul
ăsta îmi colind singură casa
e bine
să mă ştie în ea
să
m-audă din ciobul de stea
o
să-mi dau singură nuci şi covrigi
ca şi
cum o credinţă de hrană
Lui
Iisus îi voi pune pe masă
turte
albe din ziua de mană
stau
acasă de Crăciun anul ăsta
să mă
văd în oglindă
colindă
copacul alb
semăna cu mâna zăpezii
când i-am prins în cinci ramuri lumânările albastre
a fost uşor să-mi cern lumina
ca iertare de încă un an
copacul alb
mi-e chip de ieri
şi de toate zilele
pe vitralii
cu degete de sticlă
desenam fulgi
ca îndrăzneli
sau îndoieli
uneori ciobeam stele
şi iubiri
când s-a-nnoptat
am văzut toate formele complicate
cum se unesc în cea mai simplă
înfăşare albă
de copil cântând.
liniștea iernii
zi cețoasă de Sfânt Nicolae
cu promoroacă în aluni
mi-a bătut în fereastră
nuielușa fermecată
am deschis să văd cel puțin 5000 de poeți
cu poze colorate și you tube pe wall
Dumnezeu le scrie pe sub frunți
anonim anonim anonim
azi ne prefacem, Doamne, c-avem încălțările pline
de timp și de frumusețe
o mască lirică rămasă de pe când Visai poezia lumii
și intrau în ea toți oamenii Tăi
de atunci planeta își învârte fericirea în pace
cu noi
cea mai tristă metaforă
iubindu-Te.
Gânduri de iarnă...
în locul moşului
azi m-a salutat o ceaţă albastră
ploua
ningea
şi vântul hâtru împrăştia
fotografii prin parc
îi urmăream decorul
atentă la detalii
avară ceaţă albastră
strângea lumini
pictând oraşul meu
cu poezie rece
unde e soare-răsare?
un vid bătrân
un vid deasupra scenei
pe care umbre străvedeau
în joc duios
litera iernii
ce blândă înaripare a morţii
***
cine-o fi el, îngheţatul,
cu glasul de autentic funcţionar
mă anunţă pompos
doamnă, v-am dislocat din memorie!
şi eu râd
într-o reverenţă unduită
cu trena mea de pietre verzi
adunate
bob cu bob
făcându-l să orbească de atâtea licăriri
m-a uitat instantaneu
ca pe o fericire necunoscută
***
în decembrie
porumbii albi
porumbii negri
se-ntorc pe pervazurile casei de la ţară
numai mama pluteşte câteva chemări
să-i deosebească
într-o pildă de dragoste
porumbii albi
de porumbii negri
Cerne un început
de iarnă
sunt ani de când
subţiez cuvinte
ţi le-am scos
din mirare
din dulapul
bunicii, de sub nuc sau din burniţi.
ţi le-am
murmurat suple, molatice,
stânjenite sau
le-am legat
în metalice
noduri de grinzi.
sunt ani de când
îţi întind o
urnă-n cuvinte să le arunci în vânt
plopilor şi
uitărilor tale
atât de
frumoase...
sunt ani de când
eu însămi sunt
cuvinte de ciudate lumini
mi-au săpat
râuri lungi peste frunte
în ninsori ca
tine de vreme
şi tot nu ţi-au
spus câtă lavă răstorn
în iubind...
în iubind...
Antică
Mai ninge, mai ninge pe casă
Ca şi cum s-ar zidi dintru cer
Un peplum din voaluri se lasă
Când nimfele ţes cu mister.
Mai ninge pe oameni, mai ninge
Din cântecul Ledei zăpadă,
Lui Zeus pe mâini se prelinge,
Din nori el o lasă să cadă.
Ninge pe lume, mai ninge
Cum zeii se-ntorc pe pământ
Într-o linişte-n taină ce-atinge
Vis alb într-un
sunet-cuvânt.
într-un glob
glob argintiu
în brad de Crăciun
te legeni bătrân
peste vremuri
jumătate de veac
ai strâns bucurii
și absențe…
ce lucrare perfectă!
ce-arhivă a fericirii de dar!
o mirare de rezistență!
câte zâmbete ai oglindit?
să-ți spun mică sferă a eternității…
gata de dispariție
în orice moment
să-ți spun viață? să-ți spun iubire?
pentru noi doi timpul s-a oprit de Crăciun
ești un micrototem al ființei mele
eu sunt filmele tale de beteală
ai secunda la riscul extrem
glob argintat
abac
zăpadă pe flori
sângerii
prima ninsoare
din toamna târzie
noi ne jucam
în curtea
îngustă
de pe strada cu
ganguri
din spatele
teatrului
mirosea a noroi
ars de pași
mulți și
diferiți
mirosea a
scoarță udă de tei
și nu mai știu
până la cât număram
doar frica
de-ntuneric
venea cu
aceleași numere
de pe matricole
mereu
iar teiul care
ne-ar fi salvat
era de stat, era
de neatins suiș.
n-aveam loc nici
de prima ninsoare
în
curțile-nguste
de pe Strada
Iernii
dar Shoshana mea
râdea
cât câmpul
cerului alb…
ce blajini erau lupii
Şi era iarnă
grea în pădurea Siretului.
Veneau la gard
şi se uitau cu
jind în ogradă,
uneori
zgrepțănau la foraibărul porții,
dădeau să intre
şi-atunci le
aruncam ceva de mâncare
şi plecau
mulțumiți.
Dar erau blajini
în vremurile alea,
aşa că mă
simțeam
un fel de Mowgli
protejat de
lupi.
Tata mă învățase
că lupii
atacă numai
oamenii răi.
Într-o noapte
viscolea aprig,
băteau rafale în
şuier,
perdele de zăpadă
se-nvârteau
acoperind
copaci,
cotețe şi
bucătăria de vară.
Fereastra era
acoperită jumătate.
Nu puteam să
dorm în vuietul ăla,
citeam ceva la
lumina lămpii cu gaz.
I-am auzit
izbindu-se-n uşa de la verandă.
Mi-a fost teamă
să ies. Dimineață
când am deschis
uşa,
în zăpadă erau
două culcuşuri,
chiar sub
fereastră.
Dormiseră lupii
acolo!
M-au păzit de
stihie.
Adagio
Mai vreau o
ninsoare
Pe inima mea.
În alb să-mpresoare
Cu nea peste nea.
Şi vreau să mai ningă
Pe mâinile mele
Cum ele atingă
Cu fulgi, mii de stele.
Să ningă pe frunte
Omătul din greu,
Zăpada s-asculte
Din cugetul meu...
Ninsoarea să facă
Troiene din mine
Cuvintele tacă
În geruri senine.
Să mă înzăpezesc
Într-un alb absolut
Şi apoi să gândesc
La un alt început.
Somn alb
Dacă zăpada
înseamnă uitare
Infernul lui Hades s-a rătăcit
Printre apele nemuritoare...
Aheronul şi
Styxul au pierit.
Cerberul adoarme cuminte,
Moirele ţes dantelă de nea,
Chiar Minos şi-aduce aminte
În albul zăpezii, de stea.
Infernul se-astupă cu iarna
Şi-opreşte în
nea judecatul.
Pământul îşi
mângâie rana
Şi oamenii îşi
leagă păcatul.
Sania
Se răsturnase timpul hibernal
Şi au încremenit, aşa, pe nori,
Brazii şi tise în aval,
Diforme, în alb, de cu zori.
Un ritm ancestral măsura
Tropotul cailor roibi. Inima
Lângă tălpile saniei zbura
Și aburul-bice, în sânge, vibra.
O promoroacă albastră-violet
Sclipea în diamante pe copaci
Alunecând prin aer triolet
De raze-n ochii albi, opaci.
O, sanie! Tu, zurgălău de nea!
Ce stranie ţi-era plutirea
Pe drumul dintre munţi zbătea
Fiorul când adoarme firea.
Doar tu şi cai, într-un ocean
Tăcut de cer, invers acoperiş
De munţi, de brazi, de zi, de an,
De suflet scurs
în afundiş.
Cum mi-ai înviforat cu vrajă
Liniştea mea de lungă iarnă
Trezindu-mi un
alt timp, în mreajă,
Ca să-mi dezlege alt omăt de taină...
ELEGIA A CINCEA
Bat clopote amurgul,
În cer se aud lumini,
O armonie îşi înalţă crugul
Peste câmpuri de roade
şi-n oameni.
Zarea-n culori, în suflet har
şi în minut de nemişcare
evlavia coboară-n dar.
E desfătare!
Vecerniile străbat timpul
şi bat clopote-n amurg.
Aşteaptă!
Se preface în tine
Un cântec de îngeri,
Candele sfiite de rugă.
ELEGIA A ŞASEA
însingurat e râul,
un frig în hornul casei
a-ncremenit pustiul
eu tac aşteptarea...
departe, lacul e cer
şi cerul, lumină difuză,
să caut urma
culorii
prin albul stingher...
POETICĂ
Vreau să scriu simplu,
cum ninge acum afară,
iau o idee de exemplu:
la ferestre, chipurile se văd
mereu altfel din stradă.
Depinde cât ridici capul.
nu cât îl dai pe spate
în urcarea la nori.
Aşa de simplu scriu
că tot dreptul meu la senin
încape într-o nucă
şi mă retrag în grădina
unde Moromete
îşi depăşea ignoranţa.
VIZIBILITATE
o sută de miliarde de stele
cât o pocnitură din degete
şi Calea Lactee
îţi invadează sufletul.
o sută de miliarde de stele
agoniile soarelui
în pânza uitată a cerului
Dumnezeu dincolo de ceaţă
îţi vindecă orbirea.
veac antic luminat
e coborât veacul în bernă
şi Platon mai încondeiază
prin peşteri
amfore de cer
din catapetesme lepădate
privim asupra morţii
jubilăm
cu dinamica tâmplei
în arcuiri sentimentale
televizate
zornăim chei
pe locul clopotniţelor
copaci pribegi
cu osemintele tastate
o vitrină şi-a despuiat
stadiul agoniselilor noastre
în ochii biţilor
ce beznă
a făcut lumina
scenă cu îngeri
verticali
multe
prea multe vreri încâlcite
s-au răsucit în umbră
şi nu pot să mă înlătur
din sângele alegerilor mele
nici cu un anotimp inventat
- ia-ţi poezia şi umblă
la condiţiile de producere a poleiului
şi la înfigerea paratrasnetului
spun zdravenei culori
- ia-ţi lira şi cară-te
strig vechii armuri
până iveşti cer
cu margini de cer cu margini
de cer necesar
quijote îşi ia tertipurile şi urlă
- mână, mă, mână drumul
spre anul
de la mulţi ani vorbitori
cu precursori tânguiţi
multe
prea multe iubiri înnegrite
mi-au spart în bucăţi
îngerii lupi de sub pernă
nu mai aud cântecul lor vertical
nu mai străvăd ochii lor melancolici
unul singur bătrân şi zurliu
îmi dă să înghit
confeti de staniol
cred că vrea să mă peticească
pe dinăuntru
să-mi tencuiască pereţii
c-un final straniu
de abţibild
e-un lupin arlechin cu stetoscop
scrie reţete în versuri simple
despre flori
despre munţi şi izvoare
stele şi nori
lună şi soare
câte 3 pe zi
câte jdemii pe noapte
până când strig
până când lupii vor muri
în picioare
botniţa albă
...ninge cu lese subţiri
sălcie-i zăpada la sfârşit de iarnă
acoperă impurităţi c-un staniol grotesc
până şi-n păduri au obosit lupii
de ger prefăcut
de vânatul dresat
prin omătul lupesc
din mâna ninsorii aiurează un somn
clipit la un semafor
blocat pe ledul roşu
ca şi cum hibernarea urbană
e comandată electric
- haideţi, luaţi frigul gratis!
- e free marea tăcere!
hipnotizantă reclamă
...ninge conjugat peste timpuri
troiene închid străzi
...ninge tiran
pe inimi şi-n guri
suntem umbre-n asediu
prin alb ţesălaţi
în bârloguri
adormim condamnaţi
