”ANATOMIA UNUI
IDEAL - Poezia anilor 2000” Mariana Moga
Cristina Ștefan – Poezii
Întuneric
în dimineți crescânde
paznicul a părăsit
turnul porumbilor
câinele negru a murit
și pasărea din magnolie
nu mai cere mâncare
toți ochii au orbit
toate gâtlejurile
scot numai aburi otrăviți
nu mai spunem mamă, tată...
Cerul scutură sloiuri de cuvinte
și lui martie
nu i se-ntorc corăbiile
de parcă ar fi o iubire
pierdută...
***
CRISTINA ȘTEFAN- GEOMETRIA PRIMĂVERII
Geometria
primăverii în poezia Adrianei Butoi, în cel de-al patrulea volum al
său de versuri, este chiar imaginea căderii drepte a cuvântului în poezie. Perpendicular pe primăvară
exprimă acel lirism propriu vocii poetei, direct, limpede, fără sofisticări
inutile, fără dantelării, dar cu impact major metafizic și existențialist. Ea
vine „cu propuneri realiste /fie că se poate /fie că nu /.
Poezia sa este un manifest care îndeamnă la
clarviziune :
„ia-o de la capăt/ poți să începi cu
monotonia cafelei de dimineață /cu ziarul online/ muzică faină/ poezia ta/ și
recompune-ți visul/ desenează-ți/ muntele / continentul / planeta albastră/ nu uita creioanele colorate ”
Perpendicular pe primăvară este un jurnal
poetic în care Adriana, cea cu privirea limpede, își scrie sentimentele,
anotimpurile, dezamăgirile, admirațiile, într-o dublă expunere :
existențialism și textualism. Nimic redundant, într-o retorică foarte
convingătoare, anulând plictisul cotidian sau găsindu-i veleități de forță,
poeta expune o stare permanentă de activitate, de formă în mișcare și de
intelect practicant relevării prin cuvinte. Sinele său are înțelegerea
dreptei perpendiculare, acel unghi perfect pe un alt plan: „din miere/ din pelin/ sunt doar ce pot să fiu/și spun/nu e puțin/”
. Poate că didactica practicată în atâția ani i-a adus această înțelegere
optimă a lucrurilor văzute sau nevăzute, ale gândurilor și sensurilor vieții.
Poezia Adrianei este împotriva ambiguității, a sensurilor interpretabile, aici
nu există imprecizie, exact ca în geometrie, lucrurile, formele, unghiurile de
vedere și stările sunt clare : „Nu
vreau doar rânduri printre rânduri /”
„liniștea obișnuinței/ uite/ soarele/ așteaptă
aceeași dimineață/” ;
„de multe ori așezăm luna/ la loc de cinste / pe scaunul cel ales/ să
fie numai pentru cei ce știu a rosti/ sensul lumii/” ;
„fără îndoială/ există o clipă între
lumi/ clipa care face diferența/ e posibil să existe și secunde între culori ”.
Am citit
consistentul roman „Donatorii de
suflete” al lui Lucian Strochi,
nu prin prisma revendicării unui premiu
important, cel de PROZĂ, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău,
2022, ci din curiozitatea de a afla ce înseamnă un „donator de suflet”. Există așa ceva? Este posibil ca într-o lume
imundă, a urii și războiului, a crimelor și violenței, a idioțirii speciei
noastre umane, să mai poată exista oameni care să doneze suflete? Desigur, e o
metaforă, mi-am spus... o utopie poate. Sau, probabil, este dorința autorului
către cititori, și iar ar fi de suspiciune. Sufletul e unic și irepetabil, am
învățat, noi creștinii ortodocși. Oricum, ar fi un demers foarte dificil.
La finalul lecturii cărții, trebuie să meționez că este
tipărită luxos, pe foaie velină, cu font pitic, dar bolduit, cu o grafică
artistică, în alb-negru, aparținând lui C.I. Prisacaru, la Editura Papirus
media, fiind recomandată de Societatea Culturală „Clepsidra”din Roman, preot Cornel Paiu. Are 555 de pagini și
au scris laudativ despre volum Petruș Andrei, care îl și povestește detaliat, Petre
Isachi, Lucian Arvătescu, Ioan Culiță Ușurelu, Alexandru Râpeanu, ș.a.
Așadar, spuneam că mă îndoiesc să existe donatori de
suflete și de aceea am lecturat romanul în toată consistența lui. Nu voi
povesti, nu voi relua narațiunea despre viața tulburătoare a Părintelui Ștefan,
dar am început lectura cu prejudecata că vorbește despre un Rémi din Singur pe lume ( Hector Malot)
redivivus, român, crescut la orfelinat și devenit preot cu mare har, azi, în
zilele noastre. Un copil orfan cu o poveste pentru adulți. Sigur este un roman
de inițiere, căci copilul Ștefan crește, învață la seminar, apoi la facultatea
de Teologie, devine preot, și se confruntă cu adevărate tragedii.
Peregrin
printre mituri străvechi (androginul, peștera lui Platon), superstiții,
fenomene paranormale și crunta realitate a actualității noastre, jocul
naratorului/naratorilor atinge vectori foarte diferiți și nu numai literari.
Uneori, la lectură, am avut impresia că firul roșu al narațiunii este lăsat
deoparte pentru îndelungi informații de specialitate cum ar fi materiile
predate la seminar și la facultatea de teologie, procedura medicală în detaliu
a transplantului de inimă cu termenii medicali specifici, sau, am zis, sunt necesare aceste incluziuni pentru a
nuanța personalitatea preotului Eugen Ștefan...
Nimic nu este superficial în sugerarea portretizării
acestui personaj excepțional și cum era de așteptat, credința ortodoxă îi este
rama, chiar dacă erudiția Părintelui poate face comparații, studii, cu alte
credințe de pe mapamond. Este aici o căutare permanentă a iluminării, a căilor
de devenire spirituală, lumina sufletului dăruită fiind tema principală.
Povestea/poveștile de dragoste au ca matrice miturile
grecești Eros și Thanatos, iubire și moarte, personajele devenind aceste
simboluri dincolo de acțiunea în sine a romanului, dincolo de întâmplările
dramatice povestite, naratorul fiind când intradiegetic, când extradiegetic, iar
ele, femeile implicate, se schimbă de la Ștefana, „cea mai frumoasă fată pe
care o văzuse vreodată”, la o altă Ștefana, studentă la medicină și se
căsătorește cu Taisa, cu care are un copil, fetiță, Paraschiva - vor muri amândouă într-un tragic accident.
Personajele feminine apar cumva complementare, unite
într-un același simbol feminin etern al jumătății masculine, al principiului
yin și yang ca să culmineze cu povestea Mariei ( nume predestinat, de credință)
care prin moarte îi dăruiește inima sa, într-o operație de cord transplantat în
realitate. Metaforic, este împlinirea mitului androginului. Pe nesimțite,
acțiunea romanului se estompează, de aici lăsând loc altor povestitori și altor
întâmplări, de data aceasta ale autorului, autobiografice, sau despre el.
Urmează, apoi, mai multe povestiri, unele fanteziste,
altele lirice, toate trecute prin filtrul personajului principal, altminteri
unitatea romanului ar avea de suferit, dar sunt relatări auctoriale, ceea ce
duce la ideea că întreg romanul are experiența personală a autorului. Și
sufletul său. Și astfel se realizează complexitatea spirituală a personajului.
Personajul donează sufletul său autorului, nu-i așa că este performant?
Ar fi:
- Un vis pandemic finalizat idealist;
-Legendele Tulcii și Dunării ( inspirație este uciderea
balaurului de către SF. Gheorghe);
- Despre Sf. Eugeniu, al doilea nume de botez al
Părintelui;
-Despre lepră, în sec XXI, aidoma celei biblice;
-Un alt narator, despre arderea unei biblioteci;
-O sumă de 608 aforisme și pagini de poezie, multe
sonete;
- Un dialog cu Dumnezeu;
Explicația vine la pag 297: „Sufletul meu s-a născut
într-o bibliotecă (...). După ce a rătăcit în trupul lui Ștefan și l-a părăsit
arareori, sufletul a căutat să ajungă la locul nașterii.” Așa realizăm că
personajul principal nu este Părintele Ștefan ci sufletul său, devenit autor,
iar narațiunea, biografie. Cel care hoinărește prin timpuri diferite, prin
marile biblioteci antice, prin cea din Alexandria, cea din Ninive, amintind, în
acest maraton al cititorului, de tăblițele de la Tărtăria și descoperirile de
Vadu Rău. Printre biblioteci și cărți, un frumos capitol, sufletul-personaj călător se
autocunoaște în locuri biblice, în sanctuare, realizând o cosmogonie a iubirii
de carte, o simbioză a minții cu trecutul istoric al cărții și cu continuitatea
ei eternă.
Spuneam că nu voi povesti, dar este o carte de poveste.
Cuprinzătoare, interesant stratificată, o biografie, de fapt, romanțată, în
cele mai diverse stiluri literare, eclectică, facilă la citit deși imensă, cu
un limbaj asimilabil lesne, fraze scurte, ton inocent. Este un vernisaj de
cultură, pentru că sufletul-personaj transmigrează în multe (toate?) mari
personalități ale omenirii și în locurile nodale de cultură ale existenței
umane.
Dacă ar fi să găsesc un punct culminant ar fi unul
subiectiv mie, anume ar fi transmigrarea acestui suflet universal în însuși Iisus
Hristos. Nu, procedura nu este una apocrifă, nu în sensul lui Dan Brown
&comp. Iisus Hristos își spune El Însuși povestea vieții, a răstignirii și
a Învierii, cu lux de amănunte și de argumente...Îndrăzneț? Prea mult?
Surprinzător, judecând această metempsihoză cu termenii religiei ortodoxe, în
critica acestei teorii budiste.
Dar concluzionez că această citadelă a scrierilor
autorului a fost scrisă cu entuziasmul unui erudit, într-o cascadă de relatări
cuprinzătoare celor ce nu pot fi cuprinse într-o singură carte. Așa a lucrat Lucian
Strochi: un univers într-un suflet și ni l-a donat. Dacă a realizat marea și
unica faptă, vor decide cititorii.
Cristina Ștefan, 8 nov. 2022
”ANATOMIA UNUI IDEAL - Poezia anilor 2000” Mariana Moga Cristina Ștefan – Poezii Întuneric în dimineți crescânde paznicul a ...
