Pe buza râpii
casa cu ziduri
găurite de obuze.
deflagraţia
mondială
i-a dat aerul
englezesc pentru totdeauna
nu trebuie să
apară fantome
cuvintele
însângerate plutesc
au degete umede
şi tot ce ating
se desface
în vene, în
bocanci,
în uniforme kaki
dar mai mult în
izmene şi cămeşi albe
aici iarba
creşte înaltă şi grasă
hrănită cu seva
bărbaţilor tineri
sau cu pletele
diafane ale Măriucăi
miroase a fum de
tun
miroase a răni
şiroind
se-aud gemete,
şfichiuiri, explozii
se vede tragedia
în înserare
m-aşez pe-un
pâlc verde
să m-acopere
romaniţa, cimbrişorul şi sunătoarea
ascult războiul
trece căruţa lui
nea Zamfirache
el a scăpat uşor
de la Mărăşeşti
dar mai târziu
un obuz din
lutărie i-a retezat picioarele
atunci s-a
ruinat şi cazemata
locuiesc în
cuvintele astea
ele sunt
răsărituri,
sunt ploi,
sau poate trâmbiţe aripi de cintezoi?
ele nu urgisesc,
nu iubesc, nu
urlă
merg prin aerul
dealului
fără formă şi
fără culoare
sunt flăcări în
coajă
sunt înfiorări
de univers
sunt volburi
dedesubtul naşterilor fără istorie
fără monumente
fără imnuri
e de ajuns să
smulg o mână de iarbă
şi rădăcina iese
cu tigve
e de ajuns să
zgrepţăn şanţul
şi schija îmi
taie beregata
nu-s năluciri
mă protejează
vântul
e un vânt din
gâtul destinului
iau o ţigară
şi icnesc la
stele uitarea
CRISTINA ȘTEFAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu