Ceai cu Adala – Colaje - EDITURA ATENEUL SCRIITORILOR, 2013 Cu Adrian Grauenfels

 

VOLUM Ceai cu Adala – Colaje - EDITURA ATENEUL SCRIITORILOR, 2013

Cu Adrian Grauenfels

 

Elegie din Haifa

 

cum o fi să îmbătrâneşti în Haifa frumoasă Shoshana

demult erai ochi de iarbă vie şi-aveai panglică roşie-n păr

pentru mine toate graniţele prieteniei sunt tot pe strada Iernii

la poarta casei tale

atât de lungi că mi se făcea foame până la uşa ta

şi tu mă primeai cu prăjituri de Hanuka

şi menora aprinsă deschideam toate sertarele

ne costumam cu eşarfe

ne încălţam cu pantofii înalţi ai mamei tale

şi ne ornam cu toate mărgelele,

cerceii şi brăţările din Haifa

de atâţia ani în joaca de-a trăitul nu am ştiut cum îmbătrâneşti tu

în oraşul grădinilor suspendate Bahai

într-o ţară fără neamuri şi păduri

când noi pe biciclete urcam dealul Măgurii

ca tâmplele-n gând

printre flori de câmp şi măceşi nici tu n-ai ştiut că-n Haifa

nu vom mai fi niciodată-mpreună

ar fi mai uşor să-mi duc palmele peste lună

decât să m-alergi iar prin curte

care ajunge prima la creanga de tei şi de-acolo sus prin frunziş

să ne ardem de soare să râdem de pământ

şi să vorbim despre fata aia caraghioasă

cu nume lung Răspăpăuţeanu Margentilina

care făcea spiritism cu băieţii

prietenia Shoshana s-a fărâmat în Haifa

ca zgomotul făcut de frumuseţea ta

pe strada unei ierni tăcute.

 

Aproape împreună

 

îţi spun că e dimineaţă de februarie

şi mărirea ei sapă altă cavitate în inimă

dar chiar şi în colina fără brânduşe

se face peşteră de-aproape mai e un pas până la verde

mai e un pas până la dorul de vânt

n-am chef de fraze docte

un february song schimbă priviri amuzante cu ochelarii tăi

şi-mi sufli eşarfa de pe umeri

eu numai aşa pot călca reavăn pământul

după cum m-ai învăţat

să te sărut ca însăşi măreţia iernii fără de sfârşit

mi-ai adus ghiocei striviţi pe sub piele

ţi-i frunzăresc prin păr

blând februarie

eşarfă-n roşu brumat

îndrăgostind

îndrăgostind

  

Greaţa

 

felia de lămâie

are azi gustul perfect după greaţa însăşi

a apucat-o dis-de-dimineaţă pe când

îi încolţea un gând galben ca un fluier

gura i-a fost atât de strânsă-n pungă

încât s-a stors în ea

acum zace

ca o iubire scofâlcită în postludiul mileniului

 

fascinantă ceaşca de ceai

 

până la negru aburea coborâri

tu mai crezi în memorii

câteva bancnote asudate

fac toate amintirile istoriile

plânsurile cu sughiţuri

ştii cum închide un glonţ?

ca o uşă pe care o cauţi toată noaptea

şi când o găseşti

îi vezi pietruirea...

 

...alb...alb...alb...

 

impetuos înflorit

ca iubirea de bulb

stai înclinat

eşti acordul Dumbledore

când ţine spre buze sceptrul rădăcinii

de ce ţi-e teamă de oblicul luminii?

sigur că face războaie

în tango dirty

prin noi

nesigur rămâne timpul tuns la fiecare barieră

de alb...

alb tânjit

 

Uită amiaza ghimpată!

 

când te vei însera

(eu m-am născut seară)

vei privi dinăuntru rănile

doar înţelegi de pe acum miezul zilelor din palme

eu marţea încălzesc prietenii

elaborate astral

şi până vinerea următoate

tu nu mă găseşti

nici dacă ţi-ai aminti de mătasea albă

o numeai fluturi fierţi

şi n-o atingeam

o beam câte-o gură câte-o rană

din sâmbur

îţi spun, amnezia înserării nu are

nevoie de lumi

de iubiri sfârtecate

sau de găunoase singurătăţi

înserarea înseamnă

văzutul culorii

de urmă-n nisip îţi spun

mă vei găsi luni

lângă o mare a serii.

 

Tălpi

 

vulturii tăi

au togi stacojii

ca-n credinţa Romei corupte

îmi ciugulesc ruga din paşi

o rugă despărţitoare împovărării

şi negrului celest

vulturii tăi au creierul tânăr

şi pe tine te înşală cu alţi prădători

de tălpi însfinţite

cine eşti tu, iarbă de mare?

pe cine vrei tu nicidecum?

tu eşti prietenul umblând în umbra visului

dacă n-ar semăna cu mine

ar fi exact vălul gros

de nori peste o epocă stranie

veghea...veghea...

asta e importantă în amintirile noastre

culorile galbene ale veghii sunt bucuria

fanteziei de a fi

eu nu dorm vreodată

ca un copac alb aţipesc

mă vezi între zenit

şi orizont botezându-mă capăt

 

Azi paşte fericit mielul

 

şi bunul samaritean paşte fericit

chiar şi ticălosul zguduit de rămăşiţa voinţei paşte fericit

chemând să luăm lumină

da, şi eu îmi adun puterile să pasc o pască

zadarnică şi necunoscută

îmi adun puterile să continui

ca auzul aievea al unei pustietăţi neprimitoare

în dunga lunii bătute de tine

mă uimeşti

sau mă sperii

ca-n dorinţa de culcuş

în plin câmp viscolit

năpraznic

ce să trăiesc?

să trăiesc înadins pe o insulă goală

să aştept un vânător

doi vânători

cincisprezece vânători

pentru o buburuză

şi să nu-i iau la ochi

de după colţul desprins de nori

nu m-a călcat picior omenesc

m-au stricat numai sloiurile

dar pasc încet încet fermecată

de basmul

în care mielul năzdrăvan

vorbeşte.

 

De unde vine tristețea?

 

…vine dintr-o literă gri numită tăcere

eu iubesc tăcerile, domnule,

o, cum iubesc tăcerile!

le am aşezate ordonat,

în sertare cu dantele

mai întâi tăcerea sânului supt uimitor de aproape de cer

apoi urmează o tăcere de piatră funerară

cântată-n fanfară kaki

şi după ele toate culorile tăcute

existente-n curte, copaci, copii, manuale şi pian.

toate au tăcut măcar o dată-n abisul

celei mai lungi

tăceri. eu nu trăiesc decât cu tăcerea

şi trec aşa stranie printre

vorbitori printre strigăte şi maşini

privesc ochi

doar doar voi găsi în vreun iris

înţelegerea colorată a griului din tăcerile mele

eu iubesc tăcerile, domnule,

şi cea a amintirii de mine

e în sertarul de jos, ultimul,

ajung la el atât de greu

încât mai bine rostesc cuvântul

Dumnezeu încălcându-mi fiinţa uitată

***

Cinci griuri

fac aşteptarea ilustrată?

dar e aceeaşi beznă de-a dura

până-n vis...

dacă ar fi antimateria unei adăugări la lumină

linia de demarcaţie doar în clavicula mea prinde viaţă

nu poate fi cotidian un colţ dual

şi noi avem atomi galbeni

îi lăsăm

să ne cadă din palme

la următoarea nuanţă repetabilă

perioada din paranteza negării

ce aromă de soare frânt

în nisip are ceaiul nostru!

ştii care e vina supremă a galbenului?

îi tresare treapta...

 

contra mea

 

contra ta

contra buburuzelor

ele se urcau pe sloi

una alta

se chemau

prin ele ştiu ce sunete

nepământene sus se întindeau spre

soare adulmecau văzduhul

şi făceau dragoste cu neruşinare

în plină lumină de-april

ele două păreau neclintite în carnea lor

doar că lăsau urme calde pe gheaţă şi-ncet

încet în ritmul timpului de cleştar

a apărut o şuviţă verde

sub trupul unul,

împresurate de viaţă s-au desperecheat

fugind una spre nord şi alta spre scoarţa însingurării

poate ştiau că şi-n cele 7 puncte negre

sunt vietăţi libere

de chitina roşie a iubirii

 

Roza e bătrână

 

şi grasă miroase a răsărit

îşi foieşte mâinile printre tigăi şi şervete

cu un soi de aroganţă

e stăpâna inimilor de mâncare

numai pe gustul tău sofisticat

ştie exact cât piper să pună

pentru ca nările tale să freamăte

în reverii orientale şi roşu viu

o iubesc pe Roza

te are la degetul ei mic

ăla băgat în sos şi lins într-un fel absolut

îţi face cu ochiul, e bun!

eu las cartea deoparte

numai să te privesc savurând miresmele iuţi

şi strănut

strănut pentru toate iubirile tale

ca din puşcă strănut

un zâmbet de nisip fierbinte

 

Ceai cu Adala

 

Risipire...

eu habar n-am dacă în ziua aceea teribilă

mosorul verde a alunecat înaintea papiotei roşii

ştiu doar că mintea îmi plutea aţe aţe prin trecutul tău.

 mahonul primei iubiri se-nscria

într-o ciuboţică de crăciun

şi cămaşa mea brodată puncta un practic www.

nu ştiam că va fi conversaţie

de înalt nivel artistic,

pe-atunci auzeam, miroseam dar mai ales sărutam movaliu...

cine compară scrisul cu seva?

cine informează cu erorile de tipar?

cine îţi dă dimensiunea fără reparaţii?

tre-cu-tul!

cum procesez nebună primăvara asta...

dar trecutul nu există,

relicvă fixată bine în tălpile Mării Moarte,

ca el însuşi fost, nu există,

pe când sărutul movaliu abureşte

 flux reflux şi orice mai albeşti tu

CRISTINA ȘTEFAN