Locuri şi umbre- ARTBOOK, 2012
Elegie din Salzburg -a muri biografic-
de trei ani refac
drumul spre Salzburg
din hârtoape
asfaltul măcinat
îmi sare în faţă
mai ales în gură îmi sare
şi cuvintele crănţănite
se roagă
se tot roagă
să ajungem odată la Salzburg
itinerarul acesta
e atât de divers reperat
că-mi fac loc dificil
printre state de plată şi organigrame
printre referatele şefului securist
-ești evreică, doamnă?
mă întreabă gazda de pe malul Salzachului
-sunt ce vrea gulagul meu,
mamă a gulaşului cu mămăligă
-ce cauţi la austrieci?
-pe Mozart!
de-aş ajunge odată la Mirabell!
greutatea din spate
mă împiedică să ţin ritmul
şi-au dispărut izvoarele Alpilor
luntraşii strigă:
- ein boot!
- ein boot!
dar se-ntâmplă o sete cu mine
o sete
iremediabil salzburgeză
refac de trei ani acest drum
şi ajung numai noaptea
în plin concert galben
arcuşul urcă din rădăcini umede
pături imense de ghiocei
candelabrele tremură în pizzicato
o lumină mai mare
decât mintea lui Charon
sunt evreica din Salzburg
obosită de drum
da, tată, în
sfârşit
pete negre rotunjesc în cer
puncte ţâşnite din ochi iubitori
ia ochi!
dă-mi raza!
schimbul luminii cu noapte
mă răsare
demult
mi-a desenat două cercuri de moarte
primăvăratic
pe soare mi le-a desenat
un tată bun
transferul lor în pupile
a fost un joc primar
pentru frumosul vânzător de stele
târziu am învăţat
că trocul acesta
era o simplă strecurătoare
prin care se limpezea
absenţa prunului înflorit
era o stradă însorită
sub geam
începe dimineaţa
deasupra
soarele-i nălucă
mă-nşfacă
o lumină grea
de mâini şi de picioare
atârn
peste hărmălaia oraşului
neînduplecat luciu în timp
şi cad
străină mirată
printre bătăile
tobelor sparte
nu se mai găseşte
bucurie liniştită
în partea asta de lume
şi-au dispărut
din vitrine
călimările cu cerneluri albastre
ca un iepure speriat
de bătaia farurilor
în noapte alerg
căutând peştera salvatoare
numai acolo
din pereţi
curge nesfârşit
soarele demolat
de pe strada mea
Silogism iernatic
Ei au personaje şi străzi.
Eu am personajele şi străzile mele.
Personajele şi străzile lor nu seamănă cu personajele şi străzile mele.
Personajele lor circulă pe străzile lor.
Personajele mele stau.
Străzile mele sunt înzăpezite.
Ei sunt personaje.
Eu nu sunt personaj.
Strada mea e zăpada.
cea mai simplă
elegie
în oraş mirosea a tămâie
fanfara bufnea monoton
lângă mort eram vie
tremurând, tremurând în palton
ultim ceas petrecut împreună
ultim drum printre oamenii vii
ne priveau cum de viaţă se-adună
ochii morţi
ochii lor
ochii mii
vântura a-ngropare de iarnă
şi în frig începea să dispară
mâna tânără-n mâna bătrână
suflul meu mugur din tine
m-a lăsat jumătate afară
lespedea trasă pe mine
cera(mistic)
câteva ore
a fost neagră ninsoarea
sălta dinspre pământ
ca şi cum toţi corbii tereştri
inspirau stele
câteva ore am crezut
că ninge planeta spre cer
viscolindu-şi morţii
în scame de doliu
un întuneric de-omăt
s-a aşezat pe străzi
pe copaci şi pe blocuri
a intrat vânturat în oamenii de zăpadă
şi-acum carbonizaţi
protestează la culoarea albă
nu m-ar mira
ca peste câteva ore
din soarele negru
să ivească
brânduşe de antracit
întâmplare şi
alb
mai ninge pe zare
limanuri dispar
este somnul de murg
în cea mai firească-ntâmplare
înţeleg o tăcere
şi-o curg
nechezat înfundat
ca sămânţa mocnind
în penumbra de frig
dârdâind
slabe şoapte
altceva
mă reţine
altceva
decât o moarte
ar fi această zăpadă
sosire în mine
sunet de bas
într-un loc fără oameni
din viscol în noapte
s-au trezit umbrele
vuiesc pe străzi
stridente şi dezordonate
răscolesc
să deschidă ferestre
în noaptea asta
umbrele n-au moralitate
reinventează crime dostoievskiene
din furtuni de zăpadă
şuieră în freak show
la uşi
crivăţul lor
resemnare stupidă
ca şi cum
le înving rezistenţa
mă prefac suficientă
unui fruct de cătină
la îngheţul luminii
ciornă de somn
caietul dictando
mai are câteva file nescrise
în bine sau rău
mâine dimineaţă
colţul din stânga sus
va fi tulburat
de mici cuvinte
spre un somn
repetiţie la spectacolul nopţii
foile nu se umplu
devin strâmte
ca un sac de dormit
devin scurte de visare
ameninţând cu iscălitura ta finală
în restrângerea albă
paginile clipesc şmechere
numerotează-ne!
nu vreau!
dar nu scriu asta să nu aibă alibi
pentru plopii din marginea dealului
habar nu au că tu ştii
despre micşorarea lor
într-un singur sigiliu
pe floare de măr
pas de voie
...mergeam lângă tine
nu-ţi vedeam decât fruntea
şi părul negru fluturat în vântul subţire
ianuarie rupt
îmi părea caraghios
să stau lipită de scândurile lucioase
ca de mărturia unui testament
în numele tatălui şi-a fiicei
gândeam numai în duhul meu
ca la o perpetuă aşteptare a ta
mi se învălmăşea mintea
de mere şi zmeie de păpuşi
rochiţe şi funde roz,
de cofetăria Nufărul
şi scrânciobul făcut de tine
toate ca viitor cuvenit
oamenii cu ochi de peşti
mă priveau insistent mă strigau
mă trăgeau afară
ca pe-un iepure prins în capcană
dar eu nu mă dezlipeam
de scâdurile lucioase ale cerului
îmi erau contururi fireşti
...merg lângă tine
îţi flutură părul negru în vânt
ieşim des în oraş
niciodată la cofetărie
niciodată în parc la scrânciobe
mergem printre oamenii cu ochi de peşti
şi case din scânduri lucioase
pe trotuare cu margini de cer
uneori râdem
alteori plângem
tu taci mormânt
dar eşti atât de frumos
exerciţiu matinal
deschid fereastra
şi aerul trece prin mine
ca şi cum
nu mă cunoaşte
inspiră...expiră
coboară până la degete
urcă până la greşeli
cu răbdarea jumătăţii de veghe
inspiră...expiră
rătăceşte străin
caută lin somnul
părinţilor albind
poezia fânului
a mulsului oilor
a altoiului de cireş
legănat la fântână
inspiră...expiră
în cercuri de nori
un aer neînţeles
mă întoarce spre soare
în timp ce devin
străveziu
o fereastră
de râsul iernii
iarna aerul din jur
devine apt să cânte
atunci poate să-mi paralizeze
dislocarea din tot
prin flori de gheaţă
fereastra devine aptă să filmeze
şi are forţa de-a-mi vedea
chipul dinafară
când muşcă gerul din măr
întâmplarea devine aptă să râdă
şi am inspiraţia
unei fericiri caraghioase
dar rar mult prea rar
întreaga mea zămislire
devine aptă să înţeleagă
numai atunci plâng
tratamente
bioenergetice
dimineaţă fleşcăraie soare lânced
puzderie de oameni
în staţia de autobuz
ca într-o rezervă de reanimare
îmi aştept întâmplarea
de-a fi împinsă
dintr-o parte a bolii în alta
călcată pe picioarele de mers
eventual înainte
şi apostrofată de şofer
să stau hopa la tratament
eu stau
stau ca-ntr-o ultimă zi
aici
lângă placa pe care scrie
că în 10 minute
ar trebui să apară un autobuz
cu locul meu liber garantat
spre o nouă îmbolnăvire
placa aceasta scârţâie
dând numere de ordine
într-un pontaj zilnic
spitalelor iernilor sorilor
şi toată truda aşteptării mele
va încununa un dat din coate
la urcarea în autobuz
Cuvintele de
cauciuc
- din foste magnolii-
nu mai ştiu în care oraş
poate Pompei după cenuşă
primăvara m-am trezit
înconjurată de oameni
veneau dintotdeauna
le uitasem nume şi chipuri
toţi înarmaţi cu pistoale
unii erau birocraţi histrioni
alţii dansatori
cu peniţe de aur
pe foaie de plaur
şi fetele judecătoare de marmuri
mi-au cerut cuvinte şi culori
m-au somat
oameni şi gloanţe
am aflat că erau din cauciuc
birocraţii se urcau în magnolii vecine
perorau lamentaţii spre fluturi
dansatorii făceau piruete
în săli de bal liliachii
şi-n acest vacarm ostăşesc
zburau gloanţele de cauciuc
în păsări în nori şi-n rupturi de verbe
ca printre fulgere săream
despicam silabe fericite
eram luptă încinsă
şi cădeam cu faţa la pământ
crunt a durat bătălia
trei revoluţii a durat sau o mie de ani
la sfârşit m-a strigat cineva
însă glonţul venea revenea devenea
se ivea pe când
cornul suna liniştea
de atunci de o mie de ani
înfloreşte magnolia de cauciuc
prin toate oraşele zării
cade lună
de-ntuneric
no moon 01.15
în noaptea asta
aud apusul lunii
ropotitor
ca turmele de bivoli
scăpate din padoc
fiorul rupe-n tropot
o piatră argintie
şi aerul se strânge
talaz wagnerian
când se dărâmă ziduri
în răsuflări bovine
vuiesc lung ape
spintecând prin oase
nu cade luna-n munţi
e un obiect sensibil
temându-se de moarte
e sânge orbitor
pe faţa nevăzută
trimisă într-o pudoare
de deznădejdi admisă
bolteşte o ruşine
deasupra mea tot lungi
sunt mărăcini coborâtori
e-o herghelie luna-n noaptea asta
şi biciul ei mai suferă în mine
ca peste-un cer alergător
mai multă uimire
în februarie e o anume lumină
gânditoare la toţi bărbaţii
care m-au iubit
ei şi-au scris câte o sferă albastră
în muzica mea
sunt scara de coaste pornite din inimi,
portative de oase urcând înspre tine
trepte de singur bărbat.
m-au iubit
în tot mai multă uimire
despletită ca din ultima stea
eşuată, imensule vid,
bărbatul meu zeu
cuibărit devenire, niciodată iubit,
totdeauna neştire...
îţi nasc prunci de februarie,
condensată în trei bemoli
la capătul din stânga al claviaturii.
locuri şi umbre
mă întrebi liniştit
ce aş vrea să aud
şi-ntrebarea aceasta
îmi vine iubire
*
ziuă de-aş fi
o dâră de lumină
în noaptea insomniei
e de ajuns
să ştiu la ce bun
raza farului în mare
întunecată călăuză
o snoabă înlocuitoare
nopţilor mele altfel mereu
una câte una
după cer se-nnoiesc
cuvânt oferit de lucrat
câteva ore căldura
unui şir de iluzii c-aş fi
zorii văzuţi străină de el
înşelată de el
vânzătorul din vis
*
este-o anume iarbă
în acest loc
aceeaşi de două secole şi jumătate
verde albastră cu fire subţiri şi înalte
onduleză în valuri seve adânci
cum ştiu ce oase
cum aud ce nume
iarba asta înaltă
de două secole şi jumătate
se coseşte singură noaptea
dimineaţa creşte iar în pâlcuri de lumină
calc pe ea ca pe rana vorbirii
m-afundă mângâietoare
în timp ce creşte din mine
cum întrebările tale
*
ceaţa lăptoasă
acoperă zgomotele lumii
vine în cârlionţi de fată bătrână
îşi aşază fruntea încreţită
pe oraş
uluitor talent de orbire
dar ce linişte aduce
începutul planetei
şi face lucrurile tăcute
aşteaptă să se poată vedea
în lungul străzii
un incontur cu fiecare pas
mai întreg nefiresc
*
atât de repede a trecut locul pe lângă mine
încât ziua aceea suna ca la ieşirea din clasă
oricum călătoream pe stepper
şi împrejurimile se derulau
la fel de iluzoriu
din creşterea ierbii
dar parcă locul anume
semnifica o plimbare
pe malul râului împreună
sălcii în crânguri
delte cu egrete regrete
feerii luminoase
şi alte vechituri
din când în când
un înger la răscruci
toate erau neputinţa opririi
am trecut atât de des pe lângă tine
localizată la stepperul performant
de fapt stau pe loc
în sala de forţă a negândului
*
mă aud
vinovată de umbră
rechizitoriu făcut de-ntâmplare
vinovată de loc
negăsit în lumină
şi mă-ntrebi
ce aş vrea să aud
un cuvânt
de copac hăituit
vreau s-aud
umbra şi locul
foşnetul lor recviem
să le-aud frica
răsturnată fără orice măsură
vândută dinainte ochiului meu
ia! ssst! îmi urcă prin piele nimicul
i-aud plâsul şi râsul
zidite în sfârşit
umbra asta mă doare
în locul din care nu mai am ce să zic
mi-aud cuibarul rece-ntre coaste
de nicăieri venit
şi n-are unde duce acest colos de umbră
de nimeni însoţit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu