2. ÎN UMBRA LUI SISIF, 2010- Rovimed Publishers, Prefață Theodor Răpan
Minut
Visătorii umblă prin roua văratică
Şi-şi cern
stelele prin gâtlejuri...
Robii timpului prin culoarele somnului alb,
Perpetuu, îşi mângâie minutul pe inimi...
Mai strâmtă lumina când ridic
Din cuget o frunză brumată
Sus, cer în argintul lunatic,
Alină trei raze-n săgeată.
Plutesc ca visu-ţi pe umăr,
Enigme, mistere şi umbre
Le dau în culoare. Le număr,
Trei raze, trei litere sumbre.
Coboară în valea-ţi, regină,
Se-aşază pe neaua uitată.
Semn de trecut şi de vină,
Mireasa din mine, alba iertată.
O linişte scoborâtoare
Uneşte trei raze-n străfund...
Sunt punct între cale şi soare
Tu, ygrec-ul cub, eu, ics-ul rotund.
Noiembrie
Un alt noiembre scorpion va vântui
Să-nfrunte aprig frunza
Topind nervura când un nume astăzi nu-i
Decât în vatră spuza...
L-aştept cu ace cânepii în brumă
Nelinişti să-nsomneze
Prin gânduri aspre, în cântar de humă
În frig să se cuteze.
Silabisesc molcom cuvinte calde,
Canon de august dus.
Pe-un portativ încearcă să mai scalde
Trei note sol-mi-do-n apus...
Acord crepuscular pe frunzele vertebre
L-ai intonat în anii goi
Leitul motiv sau un motiv noiembre
Acoperind sărutul
Dintre noi...
O poză cu bătrânii, toamna
Cu chip de
cărărui şerpuitoare
Şi mâini asprite
de deşertăciuni
Privesc cu ochii stinşi la ţărm de mare,
Spre lutul anilor clădind minciuni.
Şi-au făurit castele de nisipuri
În toamne lungi, din ploile
funeste
Lăsând în urma lor vechile chipuri
Pe când an după
an se-nchid ferestre.
Sunt singuri,
tac şi plâng, păşesc pe soartă
Iar frigul cuib în oase se adună.
Nimeni pe prispă nu-i, nimeni la poartă
Nu-i glas de:
- Mamă, tată, sara bună!
Stau liniştiţi, ascultă glasul ploii
Şi se gândesc la vremile apuse
Nu ştiu dacă şi mâine-n vârful clăii
Vor mai fi stele cu lumini aduse.
Cât aş mai vrea să dau în lături poarta
Şi să-i găsesc sub măr spunând poveşti
Să-i strâng în braţe, să le legăn soarta
Şi să-i sărut pe mâini împărăteşti.
Până când...
Până când ne vom mai întâlni
Ninge-ţi linul peste jarul altarului meu...
Până când ne vom mai privi...
Ropoteşte-ţi norul peste sufletul greu...
Până când ne vom mai atinge
Cântă-ţi şoapta peste sânii mei...
Până când ne vom mai stinge
Încrustează-ţi dorul în neguri de stei!
Reverie
E seară.
La geamul meu
Perdeaua s-a învolburat
De-un dor de vânt
Ca mine, bunăoară.
Nu-i gând...
A câta oară
Cade cadranul
Toamnei beat
De elixir
Catranul...
O umbră
Muşcă struna
Sub coastă
O adumbră
Ca prelingându-şi
Luna.
O frunză
Bate-n uşi
Să-şi vândă
Ieftin bruma
-Ah! Tu erai?
Nu te-am recunoscut!
Eu tocmai
Atingeam pe rai
Un dor
Abrupt.
Salt în gol
Frica de înălţime
mi-a pierit piuitul,
Priveam în jos,
în prăpastia neagră
şi tot ce știam
despre lumea mea
se dezlipea de mine
în fâşii de muscamor.
rămâneam scofâlcită.
Groaza mea era că
la 5-6 metri dedesubt
întrezăream o treaptă
din cărţi
aşezate dezechilibrat
ce pas perfect
ar fi călcat
acolo
fără cădere?
Şi lumea pleca...
Şuiera în vântul
iscat de nebănuit,
scârţâia din toate
încheieturile
în desprinderea de mine.
Fuioare de
sinapse
şi de sentimente ieşeau
în viteza luminii.
Trebuia să sar!
Pe treapta
neîncrederii cuvântului.
Am plonjat.
Strune de ploi
Preling fir de lună lichidă...
Andante-andante, canonul de 'eu'
Îmi tremură pleoapa şi vor s-o închidă.
Iau firele lunii şi-n vis te compun,
Translucid şi
himeric eres.
Din ploile zilei
lieduri răpun
Pe altarul din tine, în vers.
Mă cuprinzi, în ploaia de lună!
Sunt inel
dezlegat dintr-un nor,
Suntem şiruri de aburi. Cunună
Spectrală inversând ploaia-n zbor.
Strune de harpă la geamul tău
Topire de lună întoarsă în astru
În gestul plecării, repetabil mereu,
Îți însemn cifra 1 din 2-ul sihastru.
iarna are
perdeaua ninsorii
Dormea...
Somnul acela alb ca de moarte o
purtase
prin diferite planuri, fără vise, fără imagini
sau sunete, fără cald sau frig, fără trepte.
Un lung timp, început sau sfârşit, absenţa
ca infinit, letargia aşteptării deşertice.
Dimineaţa aceea de răcoare a deşteptat-o
într-o iluminare tainică, atât de calină
ca însăşi culoarea ei transparentă şi pură.
Îl privea liniştită...
A început să o cuprindă în aburul parfumat
infiltrându-se prin căi necunoscute ei,
prin căile zăvorâte ale dorinţei de-a şti
de-a fi, de-a muri...
Le-a deschis cu sunete măiastre şi blânde
şi unde închisoarea era mai aprigă se făcea
poruncă de baghetă fermecată.
Şi ea se unduia ca apele lui în şiroaie
de ploaie binecuvântată şi albă.
Nu contenea asimilarea şi fiecare fibră a ei
se transforma în trezire, într-o fericire
de iubire cu cerul...
Îl îndemna acum în lăcaşurile nevisate,
neatinse vreodată de culoare.
Îl chema în adâncimea abisală a sensurilor
somnului ei...
Pătrundere ca întrepătrundere...
Ea s-a privit în oglinda albastră şi era
din el...
Nu-l ruga, nu-l plângea pentru că era
Închinarea şi lacrima lui.
Treze...
Din spuza vremii
te voi modela cenuşă
chemare în idee îţi voi da
în irişi vânt
în buze cheie
mâinile tale fi-vor uşă
secunda-ţi înfior
cunună
un prim minut
de rază bună
din luna veşnic
alior
nu-ţi fac un
trup
pe ore soare
broşez calcifieri
de stea-n aripi
de ibişi
transductoare
insuflu în izvor
milenii
ruinătoare lutului
în arcul zbor
pictez vecernii
din spuza vremii
te aprind
amnarul zeu
albastra iască
cuprind în nume
să renască
iubire
eu
Țara
Nu sunt poet!
Sunt doar un tril
Din nucul falnic
din Haret
Ce-l îngâna încet
Bunicul meu
Emil.
Sunt doar un pas
Pe-alei de tei
Sub cerul violet
Ca-ntr-un tablou
Prin des Copou
Nu sunt poet!
Albă privire sunt
Spre-albastrul pur
De Voroneț
Și sunt un dangăt
Lung, molatec
Din asprul clopotului
Cânt
De la Văratec.
Sunt foșnetul pădurii
Și umbra ei prin raza
Din Hațeg
Sunt faurul armurii
Pământului s-o leg
Și sângele furtunii brici
Ce-a fost o oază
De mereu și-aici.
Nu sunt poet,
Dar sunt acasă
Sunt ale mele pâinea
Și vinul de pe masă
E-al meu ulciorul înflorit
Cu meșteșug
Îmi place cântecul
De plug.
Iubesc și cânt
Cu tot ce mă-nconjoară
Și-mi fac din viață
Un poem
Aici, la mine-n țară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu