zăbala murgului şi verde
de atunci
am uitat să mă ascund
pe sub ape
pe sub sunete
pe sub lumină
tot ivesc aşa câte o vrabie
o broască
o bătrâneţe
peste mine
de cum răsar
tămâiază moşnegii
şi fluturii au devenit recalcitranţi
am uitat să mai fug
din muzeu
din capelă
din cazemată
şi tot mă invoc
taina delfinului înecat
ruina cuibului de cocor
trădător
peste mine
ivărul trecutului
îşi trage zăbala
netrăit de simplu
Pentru tot
Îi spun:
- mi-au fost luate dimineţi
fără iertare
fără gânduri
fulgerate de-a dreptul pe drum
Îi spun:
- mi-au fost luate dezgoliri
întoarceri şi glasuri
fără timp
fără locuire
măsluite ploilor negre
Îi spun:
- mi-au fost luate iubiri
încătuşări şi culori
fără aşteptare
fără ispăşire
Îmi răspunde:
- dar eu îţi despic amintirea!
air tattoo
Îţi scriu numai din mers, tattoo,
e foarte simplu să nu-mi pese
cine cu cine se aseamănă,
cine pe cine înjunghie,
ce autobuz aştept eu în fleşcăraia asta.
Nu-mi pasă din moment ce mă mişc prin aer.
Ţi-am spus de multe ori că toate ruginesc
sau se oxidează din cauza lui.
Acest aer nu se respiră,
se tatuează
pe cozi de delfini,
pe cozi de frezii
şi pe cozi de purcei
din o sută de ani
de singurătate.
E simplu să nu-mi pese de alarme
când mai aflu câte ceva la TV,
s-a mai descoperit o stea idioată
un bordel, un costum nou de Robocop,
toate înscrise cu negru de aer.
Ce vezi tu complicat în spirala tornadei,
eu văd simplu la capătul ei,
cel de sus, fireşte,
acolo e împrăştierea aerului
adunat din bilioane
de electroni pământeni.
E simplu de ce nu respirăm sus,
acolo ne varsă tulumba
ca pe o învălmăşeală de tragedii.
Curând vom coborî lent
pentru tatuaje,
pentru alte oxidări, ruginiri şi casări.
Cerul este albastru
ca într-un nou val de poeţi
lucrări de retuş
azi vreau să-ţi aşez frumos norii
pământeanule
şi să pot
mă lipesc de statuia stolurilor
o sculptasem din pietre aruncate în mine
chiar de la începutul vieţii
şi pe-atunci nu stăteau agăţate de cer
între timp s-au căţărat câte una
formând V-ul migrării spre ţările calde
curând va veni iarna
şi vezi tu
pământeanule
statuile pietrelor tale
călătoresc printre nori dezordonaţi
ca stoluri călătoare
aşa că
mai am puţină treabă pe aici
în dimensiuni trecătoare
până când
ultima aruncare a pietrei
mă va aduna ca în clopot de nori.
Lentile
Mai des
mă ascund după ochelari
deveniţi blugi, fuste şi rochii de seară.
Ca şi cum depind de culoarea zilei
ochelarii sunt intrument de a fi.
Nu mă despart de ei
nici în somn
şi-i găsesc dimineaţa
contorsionaţi în forme
de peşti, evantaie, mandarine
sau ce mai visez eu.
Mai des
iau un chip de lente tristeţi
mergătoare.
Lentile de afară
ca-n oglinda din stânga maşinii
las în urmă bornele aşezate
copacii nezbuciumaţi
localităţile în ordine
cu spatele spre uitare.
În liniştea fiinţei
Doamne, dă-mi jos masca de mine
să mă văd după o ploaie de vară
alergând ca un ied peste iarbă.
Nu-s ridicată din morţi,
sunt vie, Doamne,
dar dă-mi jos fardul
să mă văd de neatins
prin păduri de mesteceni în iarnă
căutând un cuib de lăstuni
pentru râs pentru plâns.
Dă-mi jos pielea asta de frică,
să-mi privesc în faţă fiinţele,
fostele mele fiinţe de lapte.
Sunt vie, Doamne,
dar ia-mi întruchiparea
şi dă-mi glasul să spun:
- vă sărut mâinile, mame.
Fabula rasa
- en detail-
din fluturele somnului alb
tot mai rar aterizez în prezentul continuu
pe când locuiesc la strămoşi
mai armonic mai tandru
în imense lumini
vetrele se perindă cuminţi
caravane sub glie
şi scufundarea aceasta m-adapă
cum dinspre viaţă nu vine nimic
...
uneori mai iubesc
tăcerea gărgăriţei
înainte de zbor
se pregăteşte îndelung
de parcă şi-ar spăla
tot norodul din urma ei
într-un unic avânt
...
de ceva timp
caut zarea căprioarei
mi-au secat ochii
de dat în trunchiuri
crescute racle de margini
...
atât de metafizic
îi era plânsul acelui delfin
încât sărea după minge
scăpând 3 secunde
de tragica-i apă
...
într-o dimineaţă
morbul universal al zborului
a făcut vulpea să saliveze
auzind ţipătul şoimului
peste pădure
...
au trecut mulţi ani
de când buna mi-a spus
găina e cel mai prost animal!
câte oi fi înghiţit de atunci?
watch me!
...
e culmea libelula asta!
săgeată raiul tăindu-l
şi apoi zbate perdele
să-l descuameze
...
la Iaşi câinii maidanezi
au ucis o femeie în Piaţa Unirii
înţeleg şi eu, în sfârşit,
ce înseamnă uni-Vers
în destrămare
...
ninge
trosnesc vreascuri în sobă
pisoiul tigrat toarce lângă mine
cum pricep deodată
cât de discret poate fi Demiurgul...
de cer(c)
în universul lui
zăceau
trei pisici flenduroase
şi o flanea scămoşată
poate erau prin colţuri
dar nu-i dovedită forma sferică
din acel pătrar luminos şi poetic
el lua un cerc rotund
şi latura mică a unui pătrat
pentru că aşa înţelegea el
geometria spaţiului locuit
el îşi lărgea ochii
să vadă
până-n ascunzişuri de fiare
şi numai când ploua
ieşea în curte
lăsa stropii
să-i plângă
pe temeri, pe cuţite şi pe cruci
mai ieşea pe ninsoare
atunci lua cu el şi pisicile
le făcea un om de zăpadă
şi-n loc de braţe îi punea
laturi mici de pătrat
pisicile mieunau în cercuri rotunde
prin rest de timp şi univers
el scria poezii interminabile
îmbrăcate în flaneaua scămoşată.
d’ ale miticăi
deunăzi
un omuleţ straniu
m-a ajuns din urmă pe stradă
- dă-mi o ţigară! sunt ostenit
îmi povestea cum a pierdut şareta la un pocker
cum fusese la Nisa
şi îşi pariase
hipodromul întreg pe un cal
nu-mi venea să-mi cred ochilor
că fumam împreună
la barul din cartier
îl priveam cum îşi bea ceaiul negru de când lumea
mi-a părut că-l mai văzusem la televizorul Rubin
demult în alb negru
oricum hainele lui ponosite
şi mâinile pământii
îl ratau temporal
povestea cum furase calul şi şareta
pe drum îi uitase numele
improvizase unul
Caroll
de câte ori cnutul pleznea
palmele lui sângerau
şi crupa lui Caroll sângera
grumazul lui Caroll sângera
şi coama lui
coama stelei din bot sângera
dar trebuia să ajungă
să ajungă odată la mine
- te aşteptam! i-am zis
omuleţului straniu
- Caroll? mă întrebă
şi ochii îi deveniseră lacomi
biciuşca mi-a ars răspunsul până azi
d’ ale miticăi
cobor scara la bloc
3 etaje
la blocul gri
arhetip găunos
intru în stradă ca în ocean.
din dreapta pisica de mare
din stânga rechinul
şi eu eterată
lipa-lipa
printre corali
mă întorc seara
urc 3 etaje
ca în spirit
îmi închin uşa
din hol nimic
din sufragerie nimic
şi eu hopa-tropa
la televizor
* mitica e un apelativ( de la mit)
Autentica rază
Vorbeai din nevăzut,
să pari a fi-ntâmplat,
te inventam
ca în memoria ebraică
de neuitare
şi iertare,
în raze trucat
Să-mi fii teamă
de peşteri în cer,
am vrut să te-aud
armonie primară
din fulgerul dens
vertebrat sub un clopot
în care pe oase să leg
cum dezleg
ropot
să plâng râsul din lutul inert
Tu eşti simplu
şi n-am vrut să fii
ce nu ştiu să ascult
rătăcit printre oameni
îmi vii
din lumină prea mult
zbor călăuze şi rug
am învăţat să fiu mirării
iarba strivită
sub bocancii frigului
din oameni
am învăţat să fiu nepăsării
fluture în plasa deznădejdii
sub întuneric
de fiară
am învăţat să fiu aşteptării
năluca de cocor ucis
sub zarea
sângelui meu
şi-am învăţat să fiu
lui Dumnezeu
piatra aruncată-n iubirea de murg
al tăcerii
calea
dansează, dansează
zile solare de cuvânt
rămân o silabă în cicatrice
sunet reverberat
...peşte
se zbate pe uscatul nou
e-un drum înzidit de vânt
şi Marea Roşie s-a împărţit în două lumi de ape
închis din urmă
începutul ascunde trecutul sub ţărm
în spate se rostogolesc
sensul nisipului
ruga deşertului
fiara
blesteme şi furii
cad în implozii dune ticăitoare de ere
pe val de lumină
dansează, dansează-nsetat
va ajunge la timp
lângă un caşalot albastru
bătrânul caşalot
paznic ieşirii la liman
din imensa lui gură de cântec
piruetă argintie
ţâşneşte spre cer
ultima aterină
scenă cu îngeri
verticali
multe
prea multe vreri încâlcite
s-au răsucit în umbră
şi nu pot să mă înlătur
din sângele alegerilor mele
nici cu un anotimp inventat
- ia-ţi poezia şi umblă
la condiţiile de producere a poleiului
şi la înfigerea paratrasnetului
spun zdravenei culori
- ia-ţi lira şi cară-te
strig vechii armuri
până iveşti cer
cu margini de cer cu margini
de cer necesar
quijote îşi ia tertipurile şi urlă
- mână, mă, mână drumul
spre anul
de la mulţi ani vorbitori
cu precursori tânguiţi
multe
prea multe iubiri înnegrite
mi-au spart în bucăţi
îngerii lupi de sub pernă
nu mai aud cântecul lor vertical
nu mai străvăd ochii lor melancolici
unul singur bătrân şi zurliu
îmi dă să înghit
confeti de staniol
cred că vrea să mă peticească
pe dinăuntru
să-mi tencuiască pereţii
c-un final straniu
de abţibild
e-un lupin arlechin cu stetoscop
scrie reţete în versuri simple
despre flori
despre munţi şi izvoare
stele şi nori
lună şi soare
câte 3 pe zi
câte jdemii pe noapte
până când strig
până când lupii vor muri
în picioare
gând gol
ploaie de iunie
vânt armăsar peste lanul de grâu
pânze de ape cereşti
lovesc pomii grădinii
în trăznete funiile zbat pământul
e-un muget deasupra în nori
stau la fereastră
mi-e frică şi nu mă gândesc la nimic
pustia de-afară îmi deşartă şi mintea
niciun gând amorţit
spre Bulgakov
nici la oamenii de pe Bistriţa
rămaşi fără case-n puhoaie
nu gândesc
nici măcar la epicizarea poeziei
mă uit la stihia asta
şi se face lumină
şoptesc firav
- crapă cireşele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu