anii zugravi
urc spre Copou
pe strada Şipoţel şi anii ei zugravi
mai au tempera vie
în sunete nu în culori.
paşii cândva de catifea
încearcă şi-acum balansul
us… us… us… and them… them… them…
ţintuiesc un sărut
mareea chitarei
de pe faţa nevăzută a lunii
şi mint iar că aerul
nu mai e arc de săltat mersul
că dintre coaste bătrâne
porneşte o teamă
şi cântă ca vântul
spre tine spre noi cei de toamnă
anii zugravi
pot să m-audă
mi-au pictat urechi
atente şi grele
în locuri cu neguri de plopi.
m-apăs între frunze
şi bat bat bat
ca un cerb lângă izvor
ascult foşnetul
trece o ciută.
cum trece…
pe tâmpla stângă, septembrie
trec melancolic prin
septembrie
spre două locuri nepermise
în timpul programului anual de certitudini.
mai întâi la ţărmul oceanului
împrumut câteva ceruri senine
şi mă zugrăvesc din ele
ca-n blânda învoire
a lumii acvatice
apoi mă alătur
unui bărbat frumos de pe pământ
şi-l filmez cu încetinitorul
să nu par prea expansivă
vieţuind lângă el.
numai în septembrie
tâmpla stângă a visului
se rostogoleşte plină de viaţă
între pământ şi apă
după bunul plac din sufletul lui de poet
el ştie pe de rost un peisaj
piruetă în verde trecut.
privindu-te în ochi
din arşiţa văratică
au rămas doi pisoi
şi un câine chihuahua
aleargă prin curte
e iarba uscată
bem must
mâncăm pastramă de oaie
avem stele câte vrăbii pe uluce
aşadar ne rotim
într-un trai liniştit
poate-i surd la uşa trântită
poate-i mut dacă pun întrebări
uite la el
are pliscul deschis
şi aripi în patru nuci din livadă
l-aş ciupi jucăuş
dar este ursuz
l-aş vopsi în culori rumene
dar ia pastile seara
aşadar îmi iau pisoii în poală
pun câinele chihuahua- n cutie
şi lui îi fac semn
să-mi citească pe buze
spun rar:
- cea mai frumoasă viaţă
a fost printre măslini!
elegie din Viena
târziu
am ajuns la stephansdom
obosită dar tânără-n ramuri
am intrat sub arcadă târziu
sunt scări de cădere
catacombe de oase
şi muzica tace
pre când eu cobor
în stephansdom
şi turnul e groapă
în romburi văd lumea
aşa cum, Doamne,
ne vezi faguri
Tu năpusteşti
o iubire cosită-n vitralii
înalte trecute prin sfinţi
la stephansdom
sunt mai creştină
c-o treaptă în jos
zămislind un alt bulgăr de gheaţă
sfios ating o coloană
şi muzica-ncepe
cu mine odată
din tuburi de coaste
la stephansdom
ies ca firul de sânge
în palma lovită de spin
ca din inimă-Ţi ies
şi sufletul meu otrăvit
îşi ţine-n poşetă
o brichetă cu poza
lui stephansdom
năclăită
târziu
trece vineţie rece
între mine şi ea
conflictul vechi se îmblânzeşte toamna.
rămâne aşa indiferentă la octombrie
şi stă ascunsă-ntr-un muşuroi lângă nuc.
din brumă scoate botul umed
şi mă adevereşte iarăşi duşmanul ei de moarte.
o privesc cum adulmecă seceta
şi plânge-nfometat dar are o privire mai umană
nu mă atacă
nu scoate ghearele lungi până-n veacul trecut
şi nu-mi muşcă din umeri.
n-am aflat de ce se linişteşte
în timp ce eu mi-adorm copacii
şi culeg seminţe de crăiţe.
până spre iarnă
îşi lasă sloganurile la vedere
să nu-i uit pânda.
ieri am găsit pe pervaz suplimentul
„o toamnă smulsă, antioxidant!”
de-atunci bemolul surd
te miră
lunecoasă singurătatea mea
şi-mi ceri să-ţi fac prăjituri cu stafide.
îţi spun
a mai rămas un cearcăn
de trecut prin cer
şi tu s-alegi celălalt capăt
aşa cum dinte cu dinte la pian
ai cuprins numai clapele albe
te miri că nu găsesc stafide dulci
acum când s-au răscopt înduplecările
şi aria mea bemolii
mai freamătă plecări
spre noaptea cântecelor noastre.
tu mai vrei să-ţi fac prăjituri cu stafide?
ochi ruinat în vârtejul spre cer
de jos aceiaşi bemoli
stau în locul mâinii
nemişcate vreodată de-atunci
prin pulberea clapelor albe.
Silogisme de toamnă
Copacii locuiau
pe strada mea. Când ploua, copacii zvârleau castane pe asfalt. Castanele
rătăceau în buzunarele mele. Eu nu mai locuiesc pe strada mea. Eu rătăcesc. Tu?
Mă priveşti castaniu.
***
În eşarfe port capricii de toamnă. În fiecare zi altă eşarfă, în fiecare zi alt
capriciu. Azi lumina ei, mâine norul lui. În eşarfa de mâine va fugi vântul.
Tu? Alergai după o ciută cu bot de mătase.
***
Ploi obsedante. Ploi rotitoare lipsite de idei. Dacă aş avea curajul să mă
aplec peste marginea lor le-aş vedea subţiind zarea. Tu? Numai toamna reapari
dinlăuntru de nor.
se-acoperă
oraşul cu plopi
până mai ieri printre ziduri albe
erau răsfiraţi ca lumânările-n brad
mon beau sapin
şi Moşul le-aprindea seara
de la felinarul cu vise.
acum curg plopii
muşuroaie peste noi
şi vin cu rădăcinile-n sus
aşa cum e şi firesc
să li se-nfigă vârfurile
în capetele noastre ca-n poveşti.
aşadar vom umbla cu câte un plop
în ţeastă prelungindu-ne
pletele-n cer
sigur că nu vom mai râde
nu vom mai plânge
şi nu vom mai scrie poeme inocente
dar ce iubire mare-ntre noi
vom fi prigorii, vrăbii, lăstuni
şi mai ales fluturi
în vârfuri de plopi.
elegie pentru o paiaţă
plângi, paiaţă?
după gardul grădinii nu suntem diferiţi
răscroiţi în stil clasic
te-am înfipt caraghios
luptător cu grauri şi ciori
ţi-am prins pe braţe sunători
şi-ai cântat toată vara
câte fructe s-au copt
le-am mâncat
poezii rumenite-n cuptor
şi acum când ţi-mprăştii
bulendrele putrezite-n livadă
te deplâng ca pe-un frate de dor
ţi-aş scrie versuri
în cascade de flori secerate
în pâraie de fân
şi în snopuri de stuf.
le-aş turna în pământul
din care răsari
tot mai strâmt
tot uscat
bun prieten păgân.
ţi-aş scrie în psalmi
când nu vrei
nici măcar în aer să crezi
cum aş merge pe vârfuri
să nu-ţi tulbur un somn
răsvisat întuneric de veci.
ţi-aş scrie-n fântâni
descântate sub Steaua Polară
să-nverzeşti
să-ţi răzbată un chip
din noaptea de paie trupeşti.
să te-adun bucurie în ochi
şi din gol văgăuna
să ţi-o umplu c-un suflet
de alte poveşti.
şi aşa viersuit
să mă strângi după umeri
cu puterea tăcerii de vin miruit
să păşim împreună lumina
paiaţe de viaţă
nu vezi că-ţi retez rădăcina?
o sădesc iar în cuibul şerpesc
- râzi, paiaţă!
voi ivi mâine alt prieten de paie
scris de mine pe-o umbră
vezi tu? se făcuse urâtă și sumbră!
veghea din altul
pe alee mă
privea din mormanul de frunze
m-am oprit să-i gândesc adevărul din ochi
el stătea ghemuit
tremura ud şi pe bot
rază din rază de plop
demult în iris lucea
miezul din miezul de lut
nu ating
nu dezmierd
eram două ferestre
răsfrânte în pândă
el arzând
eu îngheţam când şi când
să-mi fie prieten?
să-mi fie călău?
nesomnul de toamnă
l-a numit suflet
cred că-i doar o mirare
aşteptând plumbul greu
într-o carne
străvezie şi moale
stând aşa ghemuit
eu... nu-l înţeleg
între frunzele moarte
e cât cerul întreg
portrete de la
fereastră
ea stă în
fotoliu
frumoasă şi rea
seara îşi spune lumina-n mişcare
o spune pe braţele fine pe sânii rotunzi
şi-n buze cărnoase
ce fâşii line răsar din ea lună nouă...
pe stradă trece un popă de oraş
mă uit la ghinionul lui şi iar la ea
femeia divă
cu hainele ei străvezii
înserate între văi şi lunci
ca pieliţele zării
el, negru, cară o geantă mucegăită
foto ștefan câlția
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu