ce blajini erau lupii

 Zen Absolut Poezii din Mileniul al III-lea, cu Adrian Grauenfels, Editura ArtBook, 2016 și Editura Aglaia, 2016

 

ce blajini erau lupii

 

Şi era iarnă grea în pădurea Siretului.

Veneau la gard

şi se uitau cu jind în ogradă,

uneori zgrepțănau la foraibărul porții,

dădeau să intre

şi-atunci le aruncam ceva de mâncare

şi plecau mulțumiți.

Dar erau blajini în vremurile alea,

aşa că mă simțeam

un fel de Mowgli

protejat de lupi.

Tata mă învățase că lupii

atacă numai oamenii răi.

Într-o noapte

viscolea aprig,

băteau rafale în şuier,

perdele de zăpadă se-nvârteau

acoperind copaci,

cotețe şi bucătăria de vară.

Fereastra era acoperită jumătate.

Nu puteam să dorm în vuietul ăla,

citeam ceva la lumina lămpii cu gaz.

I-am auzit izbindu-se-n uşa de la verandă.

Mi-a fost teamă să ies. Dimineață

când am deschis uşa,

în zăpadă erau două culcuşuri,

chiar sub fereastră.

Dormiseră lupii acolo!

M-au păzit de stihie.

te citesc

 

Sigur că nu eşti uşor de citit...

tu sari pe punctele zarului

şi  fiecare punct e un buton...

apăsând, la unul vine un cod de moarte,

la altul iese un cod de libertate,

la  celălalt se-aprinde lampa...

voi continua poezia asta.

Nici nu contează aruncarea zarului în sine,

importantă este fațeta cubului,

pe 2 aluneci cel mai des,

dar numai la primul punct

lumea ta reacționează ca iarna,

pe 6,  rar, când te întâlneşti,

toate cifrele par să cadă din îngeri

şi se amestecă aici cu armele,

cu murdăriile,

cu năravurile omeneşti date la ciur,

numai şi numai pentru

a le spăla de fluturii nopții.

Pe 4, vii cu filozofii peripatetici

iar pe 5 pleci cu uşa trântită…

Un zar are câte fețe vrei tu,

uneori ai 100 de puncte,

butoane de harnaşament,

alteori sari într-un picior pe 1,

ca unică măsură luată din privire.

Şi cauți mereu…

dacă stau şi mă gândesc bine,

zarul de poezie

e un detonator de suflet cămui…

 

 

locuiesc într-o casă vagon

 

În prima cameră,

ferestrele sunt vitralii înalte.

În a doua cameră pianul şi soba de teracotă.

Pianul este negru.

Soba e rece. În a treia cameră intru rar.

Este o cameră mică fără ferestre.

Cu două uşi.

Una către stradă şi cealaltă către vecini.

Uşa dinspre vecini e mereu încuiată şi unsă cu gaz.

Am reuşit să trec dincolo de ea

când am aflat diferența dintre perete şi zid.

Camera următoare e un atelier.

Ajung la ea dacă prind tramvaiul de 5,30.

Semnez condica în fugă

şi ajung la timp să fac o cafea amară şi tare zeităților proscrise.

Urmează trei camere amestecate şi secrete.

Comunică între ele prin fire de paianjen alb,

prin bulbi de flori ciudate

şi prin unde de şoc, vizibile noaptea.

În camerele astea şterg praful foarte des.

Penultima cameră e a păpuşilor.

Aici funcționează principiul selecției naturale.

Indecent funcționează.

Nu se mențin toate umbrele.

Unele dorm. Altele cântă.

Cele mai multe mă privesc.

În ultima cameră nu încap.

Deseori întredeschid uşa.

Să mă asigur că rezistă conectarea următoarei case vagon.

 

ea are imperfecţiuni

 

în alcătuire.  Ea nu reuşeşte

să fie vreodată introducere-cuprins-încheiere.

Mersul ei este împins de nişte motoare

pertinente tehnic dar ea abordează direcția mereu diferit.

Gesturile ei sunt flancate de pânzele echivoce,

fluturând în pofida acelor busolei,

de la est la vest, de la nord la sud,

fără aşezare corectă în pagină.

Abordarea ei are o foarte bună relație

cu ideile principale

dar respectă normele de ortografiere

şi punctuație numai la rezultate implicite.

Aceste rezultate se pot încadra

la domeniul corăbii naufragiate,

sau nu, pe insule himerice şi albastre,

sau se mai pot încadra cu toleranță,

la subcapitolul cămile deşertice

în mod convingător de ilustrare.

Din unghiul scenic văzută,

caracterul ei ficțional se relevă,

în primul rând, în verdele copleşitor din irişi,

formatul buzelor, al mâinilor şi al finelor ei glezne,

ducând implacabil la transpunerea

textului în spectacol tragic.

Însă toate aceste tehnici rezumative ale alcătuirii ei,

n-au reuşit măcar o singură secvență reprezentativă.

Ea este abstractă.  Ea este Viclenia Timpului.

 

suspensii triptice

 

Nu mai ştiu de câte luni marte

mă regăsesc în partea pierdută a lui nu,

mi s-au veştejit mâinile

de-atâta fluturat în rămas bun,

când pe țărm,

când pe-un peron între tei bătrâni,

când pe altă scară rulantă la metrou,

despart vechimea

în fiecare început mistuit de cealaltă.

Mereu îmi iau la revedere

de la singurul eu...

aş fi vrut să fiu mai mulți,

să mă înlocuiesc în plâns măcar,

să-mi lăstăresc unul două anotimpuri

sau să-mi tacă altcineva...

dar privesc mâinile

singurului eu mințit de un marte repetabil

al sosirilor şi plecărilor mele.

Odată cu surparea cocorilor,

odată cu răsturnarea mugurilor

în stropii calzi...

vin alta în sângele meu şi tot în iubire...

cineva curat cade în mine

ca şi cum în orbite goale

încolțesc pajişti,

aşteptând  acelaşi ultim miel a lui marte.

 

 

cârtiţa

 

La sfârşitul zilei de job

ies fericită în stradă.

Îi privesc, ei, oamenii prieteni.

Le zâmbesc amabilă,

unii mirați mă salută,

alții par a-şi aminti vag de mine.

Intru în magazinele mici, de stil,

cu vânzătoare înțepate

şi când îmi răspund

la o întrebare sunt iar fericită.

Nu-mi cumpăr nimic

dar îmi continui plimbarea fericirilor mele.

Acum, primăvara,

pasul meu este elegant

şi fac o impresie bună, fericită,

sunt convinsă de asta.

Mai am o convingere,

că trebuie să fiu atentă

la toate noutățile traseului meu

şi memorez în fiecare zi firme,

firmamente, maşini, asfaltări,

pomi şi florile din ronduri,

stâlpii de electricitate

şi semafoarele cu numărător de secunde.

Sunt o bunăvoință vitală

a parcursului meu stradal.

În fine, surâd izbăvită în fața uşii

de la scara blocului.

Uit tot până în dimineața următoare.

Pot intra eu, umbra-n cătuşe şi ghimpi,

mogâldeața lovită cu picioarele vremii,

eu, dosarul inculpatei de către viață,

eu, amnezica aceleiaşi zile

în care oameni prieteni,

fericiți la rândul lor, mi-au spus:  - Exişti!

 

 

suportabilul zid

 

îți scriu nocturn...

şi cu acelaşi sentiment

că nu trăiesc în timpul tău

îmi sunt împotrivă

şi nu ascund înserarea

simptom discret al nopții

dintotdeauna mi-a fost teamă de întuneric

dar îl scriu dinlăuntru

pe varul lumii mele de dincoace de ziuă

tocmai pentru a-i îmblânzi

nețărmurirea nocturne vin

răspunsurile

ele sunt obiectele lui Dumnezeu

prin care joc bowling

atât de rar nimeresc unul

în calea bilei grele de realități

îți scriu... sunt o nocturnă

şi nu te visez

cum nu visez lumini

mi-e de ajuns înnoptarea

acelei păsări albe de lângă mine